Traian Ungureanu

Problema Cazului Colțescu e mult mai gravă decât o bănuiesc până și gardienii corectitudinii noastre căzute. Deși privită ca o noutate recentă, această stare de veghe fără pauză și excepții e o încordare demult cunoscută. Au trăit-o și impus-o, tot în numele corectitudinii, justiției și egalității, regimuri apuse (nu înainte de a zgudui lumea din temelii). Incidentele legate de meciul de la Paris sunt doar o fărâmă care reflectă în mic păcate mari, dar așa au fost, la vremea lor, și moda stradală și muzica de divertisment și formulele uzuale de politețe.

Toate au reflectat - miniatural dar cu otrăvuri ascunse – stări contra-revoluționare, spiritul mic-burghez, refuzul progresului, superstițiile, obscurantismul și alte boli detectate de marile mișcări de îndreptare la întâlnirea lor cu ființa umană și societățile lumii. În toate aceste cazuri, reflectorul direcționat de conștiințele înaintate a pătruns în cele mai ascunse cute și cotloane ale vieții umane și a găsit acolo unul și același păcat. Odinioară el s-a numit feudalism, exploatare sau mentalitate de clasă. Astăzi, i se spune rasism dar diferența de nume nu poate înșela. E vorba de aceeași luptă a Binelui cu secole de Păcat, Nedreptate și Abuz. Și de aceeași capacitate uluitoare a Păcatului de a se ascunde în văzul lumii, sub cele mai neașteptate camuflaje. Recent un reporter agrar englez a descoperit că nici măcar vechiul cult național pentru grădinărit nu e nevinovat. Grădinăritul e încărcat de rasism și poate că așa stau lucrurile, deși puțină lume e în stare să absoarbă, de la bun început, o judecată atât de iscusită și pătrunzătoare. Dar dacă e așa, ce e de făcut?

Logic, neplăcut dar în mod necesar, soluția ar trebui să fie reeducarea din temelii a ființei umane și eradicarea unei culturi care otrăvește din fașă spre a livra oameni profund incorecți. Nu e prea mult, căci totul dar absolut totul e infestat, chiar mai adânc și imperceptibil decât o știm din aceste luni tot mai lungi de epidemie. Crăciunul pare un caz urgent și, nu tocmai surprinzător, oameni vigilenți au început să atragă atenția asupra încărcăturii rasiste mult mai vizibile decât în grădinărit. Ce spun toate aceste exemple pe care mulți le socotesc șocante e ce ar trebui să știm din edițiile istorice trecute. Și anume că nu se poate face nimic.

Prin natura lor, aceste încercări monumentale de a redefini tot ce a existat, există și va exista, nu sunt negociabile sau contestabile. Ele nu admit recurs și nu acceptă argumente. Nu o fac pentru că nu au cum. Propunerea lor de redresare a umanității e într-atât de grandioasă încât depășește orice obiecție. Așa cum știm din trecut, în mod inevitabil, se vor comite și erori -unele grave și regretabile - dar obiectivele justifică defecțiunile inerente.

Lupta cu asemenea febre e necesară și inutilă. Necesară, pentru cine speră să păstreze ceva din demnitatea culturii umane sau măcar să se salveze moral-personal. Inutilă, pentru că ori de câte ori au apărut, aceste forme de reeducare de sus în jos au câștigat tot și au pierit doar sub povara absurdității generate de propria, îndelungata și înverșunata lor aplicare. Dacă nu cumva, eșecul lor nu e altrceva decât o formă camuflată de regenerare.

Așa de pildă, după o vorbă atribuită, în 1978, unui expert în dogmă și reeducare, ar fi prea curând să evaluăm consecințele Revoluției franceze din 1789. Și tot așa, nu e tocmai deplasat să constați că, în 1989, Ideea Comunistă a decedat pentru a intra într-un prenatal straniu, ajuns la scadență astăzi.

Am uitat sau învățăm abia acum că, în epoci de elan dogmatic, limba e un cîmp de mine. Orice cuvânt poate exploda. Nu de la sine ci detonat de o comandă care nu acceptă explicații, circumstanțe și alte slăbiciuni ale trecutului. Și în fotbal? La fel ca peste tot.

8 decembrie, Liga Campionilor. Paris Saint-Germain FC - Istanbul Basaksehir. Cineva din grupul de rezerve și antrenori de pe banca turcilor vociferează și trebuie eliminat. Arbitrul cere lămuriri colegulului, arbitru suplimentar, care se ocupă de evenimentele din afara terenului: cine trebuie să eliminat? Decizia trebuie luată repede. Răspunsul care spune cine e omul vizat vine scurt și clar: ”Ăla negru!” E vorba de antrenorul secund al echipei turce, o persoană de culoare, aflată într-un grup de tehnicieni și rezerve.

Cuvântul explodează și aruncă lumea în aer. Împricinatul se înfurie și vrea să afle de ce a fost ”făcut negru”. Ziarele, televiziunile, netul, comentatorii, politicienii, militanții civici, sportivii de toate felurile și carierele, miniștrii, șefii de federații, universitarii, artiștii, avocații își pierd liniștea. În fiecare zi, încă o voce și încă o serie de indignări, deplâng și acuză: rasism! Arbitrul Sebastian Colțescu e rasist și, prin el, avem, iar dovada că rasismul e viu și activ în toate colțurile, zicerile și faptele lumii. ”Cazul Colțescu” a devenit piesă la dosar și exponat istoric. Se așteaptă măsuri și ele vor veni, căci nici o instituție nu poate ignora o dovadă atât de clară de rasism. Se așteaptă adeziunea la protest și ea vine continuu, căci nici o figură publică nu poate amâna sau refuza reacția, fără să fie trecut între suspecții de indiferență sau, mai rău, de complicitate prin omisiune de denunț. Explozia continuă și va continua. Există și păreri contrare, există și contra-argumente dar nimic nu contează și nu poate opri indignarea. În fond, explicațiile nu fac decât să agraveze problema, căci toate se sprijină pe argumente la rândul lor vinovate: specificul limbii române, lipsa intenției, presiunea. Concluzia ar fi că limba trebuie dată la reparat iar formula de adresare trebuie gândită, învățată și perfecționată din timp. Cum trebuia descris antrenorul secund de culoare? Asta e treaba responsabililor oficiali sau neoficiali cu educația și echitatea generală. Era, de pildă, posibilă formularea: acel bărbat în trening care nu are numele pe ecuson pentru că nu are cuson și are cam atâtea kilograme și o voce joasă? Dacă da, atunci asta e soluția dar identificarea ar fi presupus o largă dezbatere prealabilă. Aata pare să conteze în ultimul rând. Importantă e numai și numai corectitudinea. O corectitudine totală, permanentă, universală, microscopică și mereu în creștere. O exigență fără premianți, pentru că nimeni nu e, n-a fost și nu va fi vreodată fără greșeală. Perfecțiunea e de neatins. Ea scapă celor mai mulți pentru că, oricât s-ar strădui și ar năzui, toți au incorectitudinea în ei și cu ei: prin educație, tradiție, naționalitate sau familie. Numai un grup restrâns de oameni aleși (de cele mai multe ori de ei înșiși) sunt deasupra greșelii. Problema e că, presupunând incorectitudinea înnăscută a majorității, acești oameni feriți de greșeală exclud posibilitatea binelui comun. Vigilența și sancțiunile sunt inevitabile, chiar dacă nu promit lecuirea ci doar o stare de conștiință mereu depășită de eroare. Războiul cu imperfecțiunea e garantat și etern. Nu numai în fotbal.