Traian Ungureanu

Ostilitatea cu care au fost întâmpinate rezultatele alegerilor din 6 decembrie promite agravarea unei situații grave. Căci, acolo unde comentatorii și politicienii văd o deraiere politică se ascunde, în continuare ignorată, o realitate fundamentală: existența fizică și mentală a unei societății care cade în afara visului liberal. De aici înainte, totul ține de capacitatea sau de refuzul lumii oficiale de a accepta acest fapt.

Mesajul a pornit spre liderii de sistem dar, după toate semnele mai noi sau mai vechi, nimic nu garantează că știrea va fi primită și înțeleasă. În primul rând pentru că liderii de sistem sunt într-o poziție complet nepotrivită. În calitatea lor de autori ai bazinului electoral rebel care a votat AUR, ei vor fi înclinați să adopte apeluri alarmate la vigilență și mobilizare civică. Întrebarea care rămâne în urma acestui reflex e amețitoare: oare alegătorii care au trimis AUR în Parlament nu sunt parte a societății civile? Și, dacă nu, ce e societatea civilă: un grup select, definit tocmai prin despărțirea de restul societății?

Eroarea care a dus la transformarea „populiștilor” în inamici publici și grup paria într-un sistem de castă liberal ar trebui refuzată, pe baza rezultatelor ei catastrofale din lumea occidentală. Peste tot acolo unde aparatul media-politic s-a autodefinit defensiv ca deținător al luminii democratice, criza a luat proporții încă mai mari. Lumea de sus s-a retras într-o mentalitate de cult iar partidele rebele au câștigat sprijin popular, în baza unei psihologii tot mai resentimentare. Dacă va continua opera de demonizare a „extremiștilor”, sistemul politic va afla, și în România, că trebuie să se decupleze oficial de la principiul democratic al incluziunii. Cu alte cuvinte, o parte însemnată a națiunii va fi declarată falită moral și va fi exclusă. Chiar conceptul de națiune va trebui redefinit spre a include, strict, o comunitate bazată pe valori ultra-liberal-urbane.

Figurile proeminente ale AUR sunt respinse, între altele, pe baza lipsei lor evidente de „stil”, a grobianismului și a dimensiunii pășuniste-etno-kitsch. Lucrurile stau exact așa, dar această stare de fapt ar trebui abordată ceva mai reflexiv. În definitiv, cei ce reclamă înapoierea culturală a populației, a non-urbanilor, a plebei și a omului comun ar trebui să înceapă prin a-și pune întrebarea: cine de vină pentru degradarea culturală cu care „poporul” a ieșit din comunism și a continuat să trăiască în ultimii 30 de ani? Cine a greșit sau nici măcar n-a încercat să dea o cultură națională credibilă României? E ceva pervers în supoziția oficială după care societatea e de vină pentru lipsa de ținută pe care nimeni n-a încercat să i-o dea. La fel cum a obliga la exerciții colective de progres o societate care are propriile valori e cel puțin problematic.

S-a observat că AUR a recoltat alegători din zona celor ce au votat pentru definirea tradițională a familiei la referendumul din 2018 și din zona de infuență orotodoxă. Asta spune, mai întâi, că AUR n-a apărut chiar „de nicăieri” și că stă pe rețele și structuri comunitare afiliate tradiției: familia, biserica, naționalismul (în special în chestiunea Basarabiei). Acest rețele au fost testate la Referendumul din 2018, în campaniile pe teme moldovenești și în exercițiul aproape zilnic al nemulțumirii față de viața politică locală și națională. Surpriza de la alegerile din 6 decembrie e cel mult un fel de a vorbi și de a scrie știri. În realitate, problema alegerilor ține de realitate, în vreme ce practica sistemului politic a învățat să refuze realitatea, invocînd chestiuni de gust, modernitate și progres. Jocul e perdant.

Dacă mesajul trimis de alegători iritați, dar nu resemnați, va fi respins oficial, criza națională se va adânci și va produce o suită tot mai nefericită de aberații. Între ele, închiderea dogmatică a sistemului, restrângerea înțelesului real al democrației și re-dimensionarea națiunii în jurul unor enunțuri vag-abstracte. Dimpotrivă, integrarea mișcărilor politice de protest, recunoașterea crizei și legitimarea dezbaterii ar putea reechilibra sistemul și ar aduce, în sfârșit, un dram de credibilitate într-o țară care s-a obișnuit cu suspiciunea permanentă. Altfel, panica și aroganța vor decide, egal, mentalitatea politică oficială. Ruptura internă va trece în divorț ireparabil, iar democrația va da alegeri tot mai ciudate, cu noi rebeliuni sub nume diferite și lideri care decid că decizia de la urne e discutabilă. Paradoxal, e posibil ca această stare să dea un auto-confort aproape glorios celor ce cred că apără democrația de inamicii ei neșcoliți. În aceeași măsură, problemele de bază ale țării vor fi trmise spre rezolvare prin suprimare.

Alegerile din 6 decembrie au impus public problema. Liderii politici s-au încărcat cu o răspundere enormă pe care ar trebui să o înțeleagă. Alegerile din 6 decembrie au fost un semnal care nu mai poate fi ignorat. Sub diverse forme și pretexte, recepția mesajului poate fi refuzată, dar asta va face din cei ce denunță, azi, deraierea extremistă un grup de „negaționiști” în raport cu propria societate - cum spune o vorbă tot mai îndrăgită.

Alegerile de duminică 6 decembrie 2020 au dat corp electoral (8-10%) și parlamentar unui partid radical naționalist, anti-european și ortodox (AUR). Șocul produs de această apariție nescontată a pus mediat în mișcare un aparat masiv de contestație. Cu rare exepții (aici și aici,) „comentariatul” autohton a îmbrățișat nervos o concluzie unică (aici și aici): bestia naționalist-comunist-fascist-anti-europeană a scos capul. O jerbă de clișee incendiare a luat locul argumentației raționale, recomandându-se, din principiu, ca atitudine civică standard și deschizînd, astfel, culoarul pe care e invitată să înainteze opinia publică.

În aparență, reflexul e justificat. AUR conține o sumă de figuri și agită poziții dubioase, stridente și, peste toate, neomologate în repertoriul oficial de idei și teme admise. Unul din presupușii ideologi ai partidului, Sorin Lavric, altă dată un autor serios, a expus public o serie de cugetări filozofice bizare în care se poate citi, cel mult, o dificultate la limita infirmității în relațiile cu femeile. E de notat, însă, că aberațiile emise de Sorin Lavric scandalizează abia la un an și jumătate de la naștere. Instanțele care îl resping vehement pe Lavric și-au detonat indignarea cu întârziere, numai după ce AUR a intrat în trombă pe scena politică.

Dezgustul proclamat în atâtea intervenții prompte și moralizatoare e foarte sonor, dar suferă de o aliniere suspectă. Remarcabilă e și atrofierea sau dispariția capacității analitice, obligatorie în fața oricărei surprize politice plăcute sau neplăcute observatorului. Probabil, prima operație analitică utilă în acest caz ar trebui să fie tocmai refuzul concluziilor-reflex. Căci a declara, din prima clipă, apariția AUR un caz de rătăcire în masă e totuna cu a te baricada într-un spațiu pe cât de virtuos, pe atât de închis. Dacă încurajează ceva, acest unghi produce o formă de refuz care exclude realitatea și promite să restrângă definiția democrației politice la un joc intra-elitar. Prima reacție la contactul cu AUR încurajează o eroare serioasă care promite erori succesive. Pirotehnica declanșată în jurul figurilor și palavrelor AUR e, simultan, un fel de a rata sau evita discuția esențială. Adică mesajul trimis de alegători odată cu votul pentru candidații AUR.

Privită fără reacții pre-comandate, apariția AUR semnalează un paradox dramatic: a doua intrare a României în Europa. Această afirmație presupus rizibilă e mult mai întemeiată decât o sugerează obișnuințele discursului liberal internațional. În 2007, la prima ei intrare europeană, România se alătura consensului liberal predominant în lumea occidentală. Acum, în 2020, România repetă mișcarea și se alătură, iar, cu întârziere, dar la fel de fidel, consensului pan-occidental. Cu o diferență: în varianta 2020, consensul occidental nu mai e dat de liberalism, ci de contestația consecințelor liberalismului.

Ce vedem manifestându-se, acum, în România, are lipsa de gust și ținută a unei mișcări primare, dar și mecanica inevitabilă a unei reacții de protest acumulată îndelung. Singura surpriză e că această replică a venit atât de târziu. În fond, cauzele acestei răbufniri sunt sau ar trebui să fie evidente, în primul rând celor ce urmăresc și studiază mersul politicii românești a ultimilor 30 de ani.

AUR vorbește, prin guri dezagreabile, dar asta nu descalifică mesajul celor ce au votat acest partid și ar fi votat, probabil, orice alt partid dispus să le poarte mesajul. Problema nu e, deci, AUR ca partid „extremist”. Problema e eșecul sistematic al lumii politice românești care a creat constant, distant și arogant premizele acestei reacții. România repetă criza de credibilitate politică în care statele occidentale au pășit, încă de acum 20 de ani. Cine denunță caracterul respingător al vocilor sau pozițiilor AUR ar trebui să fie la fel de scandalizat de radicalismul convenabil și ipocrit al aparatului politic oficial. În 30 de ani de politică românească, promisiunea liberală a fost repetată hipnotic doar pentru a fi contrazisă, la sol, de cinism. Rețele politice fixe au dezvoltat și fortificat o complicitate cu totul străină de democrație. Nepotismul, traseismul, selecția non-valorilor, beneficiile în regim de „casă închisă” au avansat până la nivelul de regim permanent și, în aceeași măsură, au întors spre publicul general o față înseninată de idealuri europene și rețete de progres. Operația s-a soldat cu o dizlocare uriașă.

Milioane de oameni au părăsit România, în căutarea unei zone de siguranță care le permite, măcar, să trăiască muncind în câștig și fără duplicități. De altfel, alegerile din 6 decembrie au descifrat și destrămat unul din miturile convenabile cu care România politică a lucrat intens: diaspora. Definită fictiv drept cameră de ecou extern a liberalismului reformator, diaspora s-a dovedit o realitate mult mai complicată. 25% din alegătorii diasporei au votat AUR și au trimis, astfel, un mesaj care destramă schița idilică a României alternative care dă lecții de civism, din afară, norodului înapoiat dinăuntru. Dar eroarea în marginea analizelor dedicate diasporei continuă. O altă observație fără susținere spune că diaspora a votat pentru AUR, manifestînd convingeri anti-UE. E imposibil. Românii așezați în statele UE nu au de ce să fie nerecunoscători sau să se fi colorat eurosceptic. Tema e, practic, inexistentă între românii din diaspora. E mult mai credibil că votul dat în disapora partidului AUR a fost un fel de a certa autoritățile de acasă.

Mai mult, profilul colectiv al votantului AUR descrie o populație tânără (până în 30 de ani) și încalcă, încă o dată, presupozițiile pioase ale discursului oficial. AUR traduce, în multe detalii curente și în posibile evoluții următoare, acceași reacție populară pe care o cunoaștem din Ungaria, Polonia sau Slovenia dar și din Italia, Franța, Germania sau Statele Unite.

În toate aceste cazuri, partidele și mișcările populare, populiste, de protest și anti-sistem au apărut exploziv, după care și-au rafinat discursul și au ajuns rapid la o competență parlamentară uneori remarcabilă. Nu e sigur că același lucru se va întâmpla în cazul AUR dar, încă o dată, problema e alta: ruptura internă gravă a unei societăți în care o parte însemnată nu mai găsește alte mijloace politice de exprimare decât protestul radical, prin emisari la fel de radicali. Adevărat, nu există societăți perfect omogene. Ideea unei frății paradisiace e o ficțiune puerilă. Însă societățile contemporane au depășit, atît în Vest cît și în Est, pragul tolerabil de divergență internă. Practic, ascensiunea progresiștilor la alegerile locale din septembrie a fost urmată, după numai două luni, de riposta „populistă” la alegerile generale din decembrie. România a intrat, astfel, în grupul foarte numeros al statelor consumate de o enormă ciocnire de valori. Așa arată modernitatea, chiar dacă tabloul e negativ, iar ideea după care AUR s-a încărcat de nostalgie comunistă e, de fapt, ridicolă. Ea ascunde, mai degrabă, un refuz de luare la cunoștință și dezbatere a realității naționale. Nu e clar de ce anume un electoral tânăr, format de o experiențe postcomuniste naționale, dar și internaționale, ar refuza să țină cont de propriile vremuri, spre a face un salt inexplicabil către vremuri pe care nu le-a cunoscut.