Traian Ungureanu

Știm atît de mult încît cu greu s-ar putea spune că mai știm ceva despre epidemia Covid. Informația curge rapid și se schimbă perfid, mult dincolo de înțelegerea unor timpuri care, de altfel, s-au obișnuit să se alinte cu titulatura de „epoca informației”. La aproape un an de la declanșarea epidemiei, după cel mai masiv efort de cercetare și după cea mai vastă operație defensivă pe timp de pace, sfîrșitul crizei se îndepărtează, lăsînd în urmă promisiuni infirmate, guverne depășite și un pesimism cuprinzător.

Primul val epidemic a fost urmat de al doilea val iar al doilea val continuă, însoțit de predicții care anunță un al treilea val. Senzația de neputință și de eternizare a prizonieratului s-a instalat și a început să dicteze un timp diferit care trece fără să mai arunce prezentul în trecut și fără să-și mai caute viitorul. În mod bizar, am intrat într-un blocaj care poate fi numit, simultan faza zero și faza plus infinit.

Am trecut acest prag exact în momentul în care totul părea, în sfîrșit rezolvabil. Evenimentul cheie de care atîrna revenirea la raționalitate optimistă a fost vaccinul prezentat ca atu decisiv și așteptat cu o speranță aproape mistică. Vaccinul a venit dar, după primele zile de entuziasm, contraofenisva incertitudinii a pus capăt optimismului. Mai întîi, a apărut o variantă de virus nouă și supercontagioasă, tocmai în Marea Britanie țara care deschisese prima campania de vaccinări anti-Covid. Între atîtea alte contradicții, noua formă de virus a fost botezată ” varianta engleză”, deși formula ”virus chinez” – folosită pentru prima variantă – a fost respinsă cu indignare. După alte cîteva zile de perplexitate, autoritățile britanice au revenit asupra măsurilor de relaxare promise, au anulat Crăciunul și au introdus un sistem drastic de restricții în viața socială. Pe Continent, o ploaie de măsuri administrative a întrerupt imediat contactele fizice cu Marea Britanie, deși asta n-a împiedicat noua variantă de virus să pătrundă în Europa.

Apoi, despachetarea logistică a vaccinului a fost urmată de o explozie de dileme, limite și complicații care promit mari frămîntări etice și sociale: cine va fi vaccinat mai întîi? pe ce criterii? cum va fi pusă la punct rețeaua de depozitare și distribuție a vaccinului? O mare de sugestii practice sau imaginare, generată de specialiști, politicieni și editorialiști, a acoperit orizontul. Tabloul final sugerează un 2021 la fel de nesigur și limitat ca 2020. Un regim de viață neschimbat dar altfel reglementat devine tot mai posibil. Avertismente oficiale mai mult sau mai puțin timide spun că perioada post vaccin va începe cel mai devreme în cîteva luni și nu va scuti societatea de măsurile de protecție care fac regula de aproape un an.

Practic, toate elanurile și starturile spre vremuri normale au fost anulate sau dejucate de ceva ce s-ar putea numi, deopotrivă, incapacitatea noastră sau viclenia epidemiei. Încă nu se aude nimic de bine credibil și consecințele încep să se adune dar nu acolo unde ele pot fi contabilizate ușor. Culmea, repetarea neîntreruptă a statisticilor sociale și economice a generat o uzură care începe să semene cu indiferența, așa cum listele de pierderi în război provoacă emoție la început dar, cu timpul, devin o coloană de cifre moarte. Acolo unde, însă, e greu sau imposibil de calculat, acolo unde lucrează și se coagulează efectele de durată, bilanțul e invizibil. De fapt, inimaginabil.

În spatele acumulării de date, fapte și limite împins de epidemie, crește o energie cu potențial negativ uriaș. Ce putem înțelege despre această forță e, deocamdată, mai puțin decît se poate bănui iar ce se poate bănui riscă să fie surclasat de realități copleșitoare. Despre toate aceste previziuni și presentimente nervoase și aproximative, e cazul să vorbim separat.

Problema Cazului Colțescu e mult mai gravă decât o bănuiesc până și gardienii corectitudinii noastre căzute. Deși privită ca o noutate recentă, această stare de veghe fără pauză și excepții e o încordare demult cunoscută. Au trăit-o și impus-o, tot în numele corectitudinii, justiției și egalității, regimuri apuse (nu înainte de a zgudui lumea din temelii). Incidentele legate de meciul de la Paris sunt doar o fărâmă care reflectă în mic păcate mari, dar așa au fost, la vremea lor, și moda stradală și muzica de divertisment și formulele uzuale de politețe.

Toate au reflectat - miniatural dar cu otrăvuri ascunse – stări contra-revoluționare, spiritul mic-burghez, refuzul progresului, superstițiile, obscurantismul și alte boli detectate de marile mișcări de îndreptare la întâlnirea lor cu ființa umană și societățile lumii. În toate aceste cazuri, reflectorul direcționat de conștiințele înaintate a pătruns în cele mai ascunse cute și cotloane ale vieții umane și a găsit acolo unul și același păcat. Odinioară el s-a numit feudalism, exploatare sau mentalitate de clasă. Astăzi, i se spune rasism dar diferența de nume nu poate înșela. E vorba de aceeași luptă a Binelui cu secole de Păcat, Nedreptate și Abuz. Și de aceeași capacitate uluitoare a Păcatului de a se ascunde în văzul lumii, sub cele mai neașteptate camuflaje. Recent un reporter agrar englez a descoperit că nici măcar vechiul cult național pentru grădinărit nu e nevinovat. Grădinăritul e încărcat de rasism și poate că așa stau lucrurile, deși puțină lume e în stare să absoarbă, de la bun început, o judecată atât de iscusită și pătrunzătoare. Dar dacă e așa, ce e de făcut?

Logic, neplăcut dar în mod necesar, soluția ar trebui să fie reeducarea din temelii a ființei umane și eradicarea unei culturi care otrăvește din fașă spre a livra oameni profund incorecți. Nu e prea mult, căci totul dar absolut totul e infestat, chiar mai adânc și imperceptibil decât o știm din aceste luni tot mai lungi de epidemie. Crăciunul pare un caz urgent și, nu tocmai surprinzător, oameni vigilenți au început să atragă atenția asupra încărcăturii rasiste mult mai vizibile decât în grădinărit. Ce spun toate aceste exemple pe care mulți le socotesc șocante e ce ar trebui să știm din edițiile istorice trecute. Și anume că nu se poate face nimic.

Prin natura lor, aceste încercări monumentale de a redefini tot ce a existat, există și va exista, nu sunt negociabile sau contestabile. Ele nu admit recurs și nu acceptă argumente. Nu o fac pentru că nu au cum. Propunerea lor de redresare a umanității e într-atât de grandioasă încât depășește orice obiecție. Așa cum știm din trecut, în mod inevitabil, se vor comite și erori -unele grave și regretabile - dar obiectivele justifică defecțiunile inerente.

Lupta cu asemenea febre e necesară și inutilă. Necesară, pentru cine speră să păstreze ceva din demnitatea culturii umane sau măcar să se salveze moral-personal. Inutilă, pentru că ori de câte ori au apărut, aceste forme de reeducare de sus în jos au câștigat tot și au pierit doar sub povara absurdității generate de propria, îndelungata și înverșunata lor aplicare. Dacă nu cumva, eșecul lor nu e altrceva decât o formă camuflată de regenerare.

Așa de pildă, după o vorbă atribuită, în 1978, unui expert în dogmă și reeducare, ar fi prea curând să evaluăm consecințele Revoluției franceze din 1789. Și tot așa, nu e tocmai deplasat să constați că, în 1989, Ideea Comunistă a decedat pentru a intra într-un prenatal straniu, ajuns la scadență astăzi.