Traian Ungureanu

Căderea clasicilor și, în primul rînd a, europenilor e probabil cea mai vizibilă tendință la Cupa Mondială. Nu e neapărat singura schimbare dar fenomenul e cît se poate de instructiv. Spania, Portugalia și Germania au fost scose din competiție în împrejurări dramatice și, în același timp, dezolante. Favorite și susținute de o valoare de lot cu totul excepțională, cele trei europene au jucat prost și au căzut moral din primul minut de joc.

Cazurile extreme și demne de cercetat sînt Germania și Spania. Germana, campioana mondială en titre a jucat în structura mentală a Germaniei supreme în 2014 și a arătat ca o echipă fără convingeri. Joachim Low a repetat schemele și aproape întreg lotul de acum patru ani. Pe hîrtie, bisul putea reuși. Numai că, în patru ani, Germania s-a schimbat mult: și țara și fotbalul - și politica și relațiile din lot. Siguranța uneori arogantă, dar motivată din 2014 s-a transformat în emfază fără argumente. Germania a reușit 45 de minute bune cu Suedia și atît. În rest, viteza și energia mexicanilor au luat prin suprindere o echipă care a pierdut exact aceste calități. În cele din urmă, în fața naționalei sud-coreene, Germania a controlat jocul doar spre a dovedi că nu e în stare să transforme dominația în victorie. Cazul Germaniei vorbește de uzura adusă de o supremație rău administrată.

Cazul Spaniei e cu adevărat șocant. După aproape zeci ani de succes de club și la națională, practic aceiași jucători au apărut în Rusia fără să mai înțeleagă ce vor. Meciul împotriva Rusiei a fost deosebit de urît și nemaipomenit de educativ. Așa ceva s-a văzut arareori pe un teren de fotbal. După regula de acum cunoscută, Spania și-a adjudecat total posesia. Cu 80% posesie, Spania a avut, practic, tot timpul mingea la dispoziție. Ce a făcut cu ea e altă poveste. Spaniolii au pasat, pur și simplu, lateral. De zeci și sute de ori. Diego Costa, vîrful naționalei spaniole, a fost abandonat sau, mai bine zis, concediat de proprii coechipieri. Neverosimil, nimic nu a putut scoate din transă Spania care a continuat să paseze mașinal de la stînga la dreapta și invers, vreme de două ore. Ce se poate înțelege din această atitudine bizară și implacabilă e că Spania a ajuns victima propriului sistem. Treptat, procedura, faimosul mecanism tika-taka, a luat locul voinței și încrederii, ba chiar a devenit mai importantă decît rezultatul. Spania s-a transformat în unealta sistemului, iar sistemul a devenit stăpînul și nu instrumentul Spaniei.

Pentru prima oară în istoria fotbalului, cea mai dotată echipă a lumii a alunecat într-un fotbal neconflictual. Un fotbal în care adversarul nu mai există pentru că succesul vine din perpetuarea sistemului, dincolo de rezultatul real. După dezastrul spaniol, mistica pasei laterale nu mai are mult de trăit. Eșecul european e, însă, numai în parte rezultatul unei aberații tactice. Declinul are explicații mai largi și analiza ar trebui să cuprindă nu numai rezultaele de la Cupa Mondială. O privire atentă la compoziția și repartiția echipelor europene la Cupa Mondială spune destul de mult.

Cupa Mondială a dat aproape zilnic mostre care anunță noua alcătuire emoțională a jocului de fotbal. Principala forță perturbatoare e VAR - sistemul de arbitraj asistat video. Tot ce se credea despre VAR a fost infirmat. Sistemul nu elimină carcaterul arbitrar al deciziilor, ci îl face mai vizibil. Arbitrii consultă înregistrările și iau, fără să clipească, decizii ridicole. Comportamentul jucătorilor s-a mulat imediat pe această realitate nouă. Echipele funcționează, adesea, ca instanțe de recurs care presează arbitrii cerînd analiza probei video. Nu mai puțin interesant, jucătorii au învățat cum anume pot simula incidente care pot fi supuse probei VAR.

N-ar fi fost de crezut, dar atacanții cad mai ușor, accidentările grave apar la tot pasul și dispar după ce fură un minut sau două. Pentru publicul larg, noua formula aduce o dimensiune nevrotică în plus. Lumea așteaptă minute în șir decizia și se roagă pentru un verdict favorabil. Spectacolul s-a complicat, a devenit mai greu de suportat nervos și mai labil. Nu e exclus ca proba video să vicieze mai multe meciuri decît ar fi făcut-o erorile arbitrajului clasic. Dar sistemul video nu e vinovat.

Problema vine din întrebuințarea anapoda a unui sistem care poate măsura exact chestiuni măsurabile, dar nu poate da interpretări. Decizia asupra unei mingii care a trecut sau nu linia porții sau asupra pasului care trimite în ofsaid e 100% ajudecabilă prin proba video. Faultul sau infracțiunea care cere un penalty nu sînt. În plus, sistemul nu are claritatea cu care e folosit, de pildă, în rugby. Publicul nu poate auzi discuțiile între arbitrul din teren și arbitrii din fața ecranului. De aici suspiciunile.

Cazul lui Ronaldo, în meciul cu Iranul, e strident. Ronaldo a încercat un cot la figură și nu a reușit complet. Însă importantă e intenția și Ronaldo trebuia eliminat. Arbitrul a urmărit de mai multe ori înregistrarea, a avut o discuție misterioasă cu asistenții video și a luat o decizie bizară: cartonaș galben. Logica spune că situația cerea fie roșu, fie nimic. Galbenul e un fel de a spune că Ronaldo a fost vinovat, dar arbitrul a evitat să îl elimine. Fără Ronaldo, Portugalia risca, evident, eșecul în meciul următor și, cu asta, eliminarea de la Mondiale. În lipsa unei conversații deschise, înainte de decizia arbitrului, publicul are dreptul să creadă că arbitrul a decis să nu aplice regulamentul și că, salvîndu-l pe Ronaldo, să salveze Portugalia.

În sfîrșit, cine vrea un supliment de contradicții, ar trebui să fie cu ochii pe Uruguay. Cea mai subestimată echipă a Mondialelor are cîteva atuuri formidabile: cea mai bună linie defensivă din lume cu doi stoperi extraordinari (Godin și Gimenez), un realism imposibil, cinism cît nu s-a mai văzut și două vîrfuri de clasă (Suarez și Cavani). Nimeni nu își dorește să joace împotriva acestei mașini de mîncat nervii și scos rezultate. Portugalia pornește meciul cu Uruguay înarmată doar cu Ronaldo. Cu două echipe teatrale pînă la abominabil, s-ar putea să fie cel mai urît meci al Mondialelor.