Traian Ungureanu

Fotbalul a ajuns ceva mult mai important decît atîtea alte lucruri începînd cu el însuși. Iar Cupa Mondială e un exces cuprinzător care lasă în urmă o lume deformată. Luni dimineață, a doua zi după ce lua sfîrșit Cupa Mondială 2018 din Rusia, lumea avea o figură modificată ca după o revoluție inexplicabilă.

La Paris, victoria Naționalei franceze scotea în stradă sute de mii de oameni. În cîteva ore, această mulțime își transforma extazul în furie. Irațional și neiertător, din pîntelecele Parisului apărea o pegră, o forță redusă la jaf, vătămări și foc. În același timp, de la un cap la altul al lumii, marile rețele media începeau să explice unui public după cîte se pare neavizat ce are de înțeles din Cupa Mondială.

Două idei au fost repetate în nenumărate variante: descopeirea Rusiei și virtuțile înfrățirii. Amîndouă exemplare și certe, după doar patru săptămîni și 63 de meciuri. Finala însăși a încoronat competiția cu un spectacol derutant. Franța și Croația au făcut un meci bun, dar mai puțin însemnat decît contextul. După 40 de minute de joc, fotbalul ieșea din scenă, dereglat și înlocuit de erori grave de arbitraj, încurajate sau nereperate de un sistem menit să asigure eliminarea erorilor. Introdus pentru prima oară la Mondialele din Rusia, sistemul de arbitraj video (VAR) a creeat dramă fără să limpezească jocul și a pus capăt normalității în finală. Dacă lăsăm o clipă deoparte cifrele și argumentele strict fotbalistice e de observat că, mai mult ca niciodată, Cupa Mondială a fost un vehicul, o cameră de influență cu puteri și efecte formidabile.

Fotbalul e un joc extrem de popular de aproape 100 de ani. Dar,astăzi, acest prag emoțional e depășit. Nu mai vorbim de popularitate ci de un cult de mase, de dorința unei secțiuni enorme a lumii de a face din fotbal tot ce poate fi mai însemnat în viață. Un meci sau o competiție de nivel înalt au, acum, o putere simbolică fără egal. Oamenii trăiesc pentru și în funcție de fotbal, de detaliile și înțelesurile pe care le extrag din orice e fotbal sau legat de fotbal. Vremurile în care cineva se putea mira sau lua în rîs această pasiune incredibilă pentru un joc au trecut. Statutul religios, politic și social al jocului de fotbal nu mai pare nimănui o aberație sau o situație neonorantă pentru umanitate.

În fond, n-ar trebui să ne mirăm. Omenirea nu sucombă pentru prima oară în fața unui joc sau a marilor spectacole populare de divertisment mai mult sau mai puțin agreabil. Formele de nebunie colectivă romană pe timpul jocurilor dăruite de stăpînire și fanatismul Bizanțului pentru cursele de care sînt bine cuoscute. E, însă, semnificativ că epoca noastră, mîndră de modernitatea ei superioară, s-a întors tocmai la aceste forme de trăire colectivă extremă și că le cultivă fără să fie deranjată de conotațiile negative pe care le atribuie trecutului pre-modern. Așadar, în ciuda aparențelor tehnologice tot mai rafinate, epoca noastră s-a întors în baia de pasiuni primare pentru un joc ridicat la rang sacru.

Primul semn al acestei tendințe e gigantismul. Rusia 2018 a fost o Cupă Mondială supradimensionată, cu 32 de echipe, după modelul care a lărgit constant comeptiția. E aproape neverosimil că, în 1970, Cupa Mondială se juca, încă, în 16. Dar dezvoltarea sau, mai curînd, expansiunea va continua. Următoarea ediție sau cea de după va adopta formatul în 40 sau 44 de echipe. Treptat, Cupa Mondială tinde spre statutul de festival general și permanent. Într-un fel, valoarea participanților devine secundară, iar dimensiunile turneului devin prioritare. Meritul calificării la un asemnea turneu scade sau dispare căci, în curînd, cu excepții minore, toată lumea se va califica la Turneul Final. Aceeași tendință va duce și la schimbarea bazei de desfășurare: turneele finale nu vor mai avea o țară gazdă ci mai multe. Mondialele vor face pasul spre un soi de spectacol global ambulant, în trecere prin tot mai multe stadioane, orașe și state. Toate aceste previziuni nu tocmai dificile contează pentru că spun ceva despre rosturile prezente și viitoare ale fotbalului, așa cum am putut să le ghicim, deja, la ediția Rusia 2018.

Dacă declinul european a vizibil la Cupa Mondială, povestea începe ceva mai devreme decît turneul din Rusia. Căci tot declin înseamnă și eșecul a două din marile puteri europene, Italia și Olanda, care au ratat calificarea la Mondiale. Și mai notabilă e scufundarea Europei de Est. Numai Polonia și Croația au reușit să ajungă la turneul final. Polonia a clacat total și a ratat ieșirea din grupe, iar Croația a cîștigat la ruletă și penaltiuri optimile împotriva Danemarcei, o echipă banală și net eliminabilă. Adevărat, Croația a reușit un meci de senzație împotriva Argentinei, dar testul a fost, de fapt, irelevant. Și Croația și Franța au jucat superb împotriva Argentinei, dar asta, în mare parte, pentru că Argentina e o catastrofă defensivă, stă pe o organizare puerilă și trage după ea soluția Messi care spune că, în orice situație, un miracol va face tot ce nu reușește sau încearcă echipa.

Rusia pare excepția de la regula est-europeană și, într-adevăr, rușii au reușit multe lucruri admirabile. Antrenorul Stanislav Cercesov e un realist bine pregătit. Dăruirea, disciplina și capacitatea de efort au fost incontetabile, dar nu în meciul cu Uruguay. În fața unei echipe perfect lămurite și decise să tranșeze lucurile, Rusia a capotat fără întîrziere. La drept vorbind, e de crezut că Rusia nu s-ar fi calificat la Mondiale dacă are fi trebuit să joace în preliminarii. Succesul Rusiei pare condiționat de atmosfera formidabilă din jurul echipei și de cîteva calități pe care sportul rusesc nu le-a pierdut niciodată: voința și un anume soi de încăpățînare în condițiile cele mai nefavorabile. Din păcatre, calitățile morale ale echipei au fost pătate de inepția gigantică a purtătorului de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, care a comparat victoria împotriva Spaniei cu triumful în cel de-al Doilea Război Mondial. De regulă, comparațiile care leagă fotbalul de istorie sînt stridente, dar păstrează ceva copilăresc și amuzant. În cazul lui Peskov, e vorba de o insultă stupidă pornită din gura unui om care a refuzat să gîndească. Cu sau fără lipsa de respect emanată de Peskov, fotbalul est-european e parte importantă a semi-eșecului european la Mondialele din Rusia.

Cine sînt, atunci, cîștigătorii? Cine a profitat și cine a pus în evidență declinul european? Cîteva din echipele, mici sau mari, care păstrează calitățile morale dispărute din fotbalul european. Acolo unde europenii au pierdut simțul pur al victoriei, echipe mici, de la Japonia și Coreea de Sud, la Senegal și chiar Iran au demonstrat foame de succes și caracter direct al jocului ofensiv. Dar replica și modelul de urmat vin din America de Sud. Adevărat, Argentina, una din supraputerile sud-americane, a căzut, dar ceilalți au fost exemplari. Columbia e echipa cea mai suprinzătoare. Chiar fără superstarul James Rodriguez, columbienii au tot timpul o pasiune inepuizabilă. Mexicul a urcat prea repede și a atins apogeul în primul meci, împotriva Germaniei, dar au jucat, pînă la capăt, cu o încredere formdabilă. Brazilia e poate cea mai directă echipă de atac a momentului. Uneori, brazilienii sînt atît de grăbiți să urce în atac încît par, anglo-saxoni maniaci ai pasei lungi. Dar excelența tehnică e intactă și moralul echipei e refăcut după faimosul fiasco de acum patru ani.

Cel mai tonic și respectabil model e, însă, Uruguay. Dorința uruguaiană e un fel de agresiune neîncetată în atac și o rigurozitate cinică în apărare. O țară mică și mereu subestimată, Uruguay are o istorie ilustră și adesea uitată, în materie de fotbal. Noua generație de jucători, dominată de staruri ca Suarez, Cavani și Godin, e rezultatul unuei tradiții îndelungate care cultivă asprimea și subtilitatea, trucurile perverse și atletica de primă calitate. Uruguay e exact ce erau, nu demult, Italia și Germania combinate: o mașină de fotbal perfect reglată, greu de oprit și imprevizibilă. Vineri, cînd Urugay întîlnește Franța în sferturi, vom asista la un meci care putea da finala Mondialelor. Culmea, dacă Uruguay trece de Franța, ceea ce nu e deloc exclus, în meciul următor vine ciocnirea cu Brazilia. O altă finală potențială a Mondialelor. Și un meci istoric aproape incomapaabil.

În 1950, în Brazilia, Urugauy cîștiga Cupa Mondială, în fața 200000 de spectatori înmărmuriți. Șocul din 1950 e încă viu în Brazilia. De atunci, Brazilia și Uruguay s-au mai întîlnit, dar niciodată de pe poziția de favorite la titlu.

Oricum, sistemul de desfășurare a Cupei Mondiale din Rusia a creat un dezechilibru grav pe tabloul de competiție. Aproape toate numele mari au jucat și s-au anihilat pe partea stîngă a tabloului. Pe dreapta, echipe modeste au primit culoare favorabile și au evitat ciocnirile mari. Printre altele, această configurație a făcut imposibilă o finală sud-americană. Dar asta nu poate ascunde declinul fotbalistic pan-european.