Traian Ungureanu

Dacă declinul european a vizibil la Cupa Mondială, povestea începe ceva mai devreme decît turneul din Rusia. Căci tot declin înseamnă și eșecul a două din marile puteri europene, Italia și Olanda, care au ratat calificarea la Mondiale. Și mai notabilă e scufundarea Europei de Est. Numai Polonia și Croația au reușit să ajungă la turneul final. Polonia a clacat total și a ratat ieșirea din grupe, iar Croația a cîștigat la ruletă și penaltiuri optimile împotriva Danemarcei, o echipă banală și net eliminabilă. Adevărat, Croația a reușit un meci de senzație împotriva Argentinei, dar testul a fost, de fapt, irelevant. Și Croația și Franța au jucat superb împotriva Argentinei, dar asta, în mare parte, pentru că Argentina e o catastrofă defensivă, stă pe o organizare puerilă și trage după ea soluția Messi care spune că, în orice situație, un miracol va face tot ce nu reușește sau încearcă echipa.

Rusia pare excepția de la regula est-europeană și, într-adevăr, rușii au reușit multe lucruri admirabile. Antrenorul Stanislav Cercesov e un realist bine pregătit. Dăruirea, disciplina și capacitatea de efort au fost incontetabile, dar nu în meciul cu Uruguay. În fața unei echipe perfect lămurite și decise să tranșeze lucurile, Rusia a capotat fără întîrziere. La drept vorbind, e de crezut că Rusia nu s-ar fi calificat la Mondiale dacă are fi trebuit să joace în preliminarii. Succesul Rusiei pare condiționat de atmosfera formidabilă din jurul echipei și de cîteva calități pe care sportul rusesc nu le-a pierdut niciodată: voința și un anume soi de încăpățînare în condițiile cele mai nefavorabile. Din păcatre, calitățile morale ale echipei au fost pătate de inepția gigantică a purtătorului de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, care a comparat victoria împotriva Spaniei cu triumful în cel de-al Doilea Război Mondial. De regulă, comparațiile care leagă fotbalul de istorie sînt stridente, dar păstrează ceva copilăresc și amuzant. În cazul lui Peskov, e vorba de o insultă stupidă pornită din gura unui om care a refuzat să gîndească. Cu sau fără lipsa de respect emanată de Peskov, fotbalul est-european e parte importantă a semi-eșecului european la Mondialele din Rusia.

Cine sînt, atunci, cîștigătorii? Cine a profitat și cine a pus în evidență declinul european? Cîteva din echipele, mici sau mari, care păstrează calitățile morale dispărute din fotbalul european. Acolo unde europenii au pierdut simțul pur al victoriei, echipe mici, de la Japonia și Coreea de Sud, la Senegal și chiar Iran au demonstrat foame de succes și caracter direct al jocului ofensiv. Dar replica și modelul de urmat vin din America de Sud. Adevărat, Argentina, una din supraputerile sud-americane, a căzut, dar ceilalți au fost exemplari. Columbia e echipa cea mai suprinzătoare. Chiar fără superstarul James Rodriguez, columbienii au tot timpul o pasiune inepuizabilă. Mexicul a urcat prea repede și a atins apogeul în primul meci, împotriva Germaniei, dar au jucat, pînă la capăt, cu o încredere formdabilă. Brazilia e poate cea mai directă echipă de atac a momentului. Uneori, brazilienii sînt atît de grăbiți să urce în atac încît par, anglo-saxoni maniaci ai pasei lungi. Dar excelența tehnică e intactă și moralul echipei e refăcut după faimosul fiasco de acum patru ani.

Cel mai tonic și respectabil model e, însă, Uruguay. Dorința uruguaiană e un fel de agresiune neîncetată în atac și o rigurozitate cinică în apărare. O țară mică și mereu subestimată, Uruguay are o istorie ilustră și adesea uitată, în materie de fotbal. Noua generație de jucători, dominată de staruri ca Suarez, Cavani și Godin, e rezultatul unuei tradiții îndelungate care cultivă asprimea și subtilitatea, trucurile perverse și atletica de primă calitate. Uruguay e exact ce erau, nu demult, Italia și Germania combinate: o mașină de fotbal perfect reglată, greu de oprit și imprevizibilă. Vineri, cînd Urugay întîlnește Franța în sferturi, vom asista la un meci care putea da finala Mondialelor. Culmea, dacă Uruguay trece de Franța, ceea ce nu e deloc exclus, în meciul următor vine ciocnirea cu Brazilia. O altă finală potențială a Mondialelor. Și un meci istoric aproape incomapaabil.

În 1950, în Brazilia, Urugauy cîștiga Cupa Mondială, în fața 200000 de spectatori înmărmuriți. Șocul din 1950 e încă viu în Brazilia. De atunci, Brazilia și Uruguay s-au mai întîlnit, dar niciodată de pe poziția de favorite la titlu.

Oricum, sistemul de desfășurare a Cupei Mondiale din Rusia a creat un dezechilibru grav pe tabloul de competiție. Aproape toate numele mari au jucat și s-au anihilat pe partea stîngă a tabloului. Pe dreapta, echipe modeste au primit culoare favorabile și au evitat ciocnirile mari. Printre altele, această configurație a făcut imposibilă o finală sud-americană. Dar asta nu poate ascunde declinul fotbalistic pan-european.

Căderea clasicilor și, în primul rînd a, europenilor e probabil cea mai vizibilă tendință la Cupa Mondială. Nu e neapărat singura schimbare dar fenomenul e cît se poate de instructiv. Spania, Portugalia și Germania au fost scose din competiție în împrejurări dramatice și, în același timp, dezolante. Favorite și susținute de o valoare de lot cu totul excepțională, cele trei europene au jucat prost și au căzut moral din primul minut de joc.

Cazurile extreme și demne de cercetat sînt Germania și Spania. Germana, campioana mondială en titre a jucat în structura mentală a Germaniei supreme în 2014 și a arătat ca o echipă fără convingeri. Joachim Low a repetat schemele și aproape întreg lotul de acum patru ani. Pe hîrtie, bisul putea reuși. Numai că, în patru ani, Germania s-a schimbat mult: și țara și fotbalul - și politica și relațiile din lot. Siguranța uneori arogantă, dar motivată din 2014 s-a transformat în emfază fără argumente. Germania a reușit 45 de minute bune cu Suedia și atît. În rest, viteza și energia mexicanilor au luat prin suprindere o echipă care a pierdut exact aceste calități. În cele din urmă, în fața naționalei sud-coreene, Germania a controlat jocul doar spre a dovedi că nu e în stare să transforme dominația în victorie. Cazul Germaniei vorbește de uzura adusă de o supremație rău administrată.

Cazul Spaniei e cu adevărat șocant. După aproape zeci ani de succes de club și la națională, practic aceiași jucători au apărut în Rusia fără să mai înțeleagă ce vor. Meciul împotriva Rusiei a fost deosebit de urît și nemaipomenit de educativ. Așa ceva s-a văzut arareori pe un teren de fotbal. După regula de acum cunoscută, Spania și-a adjudecat total posesia. Cu 80% posesie, Spania a avut, practic, tot timpul mingea la dispoziție. Ce a făcut cu ea e altă poveste. Spaniolii au pasat, pur și simplu, lateral. De zeci și sute de ori. Diego Costa, vîrful naționalei spaniole, a fost abandonat sau, mai bine zis, concediat de proprii coechipieri. Neverosimil, nimic nu a putut scoate din transă Spania care a continuat să paseze mașinal de la stînga la dreapta și invers, vreme de două ore. Ce se poate înțelege din această atitudine bizară și implacabilă e că Spania a ajuns victima propriului sistem. Treptat, procedura, faimosul mecanism tika-taka, a luat locul voinței și încrederii, ba chiar a devenit mai importantă decît rezultatul. Spania s-a transformat în unealta sistemului, iar sistemul a devenit stăpînul și nu instrumentul Spaniei.

Pentru prima oară în istoria fotbalului, cea mai dotată echipă a lumii a alunecat într-un fotbal neconflictual. Un fotbal în care adversarul nu mai există pentru că succesul vine din perpetuarea sistemului, dincolo de rezultatul real. După dezastrul spaniol, mistica pasei laterale nu mai are mult de trăit. Eșecul european e, însă, numai în parte rezultatul unei aberații tactice. Declinul are explicații mai largi și analiza ar trebui să cuprindă nu numai rezultaele de la Cupa Mondială. O privire atentă la compoziția și repartiția echipelor europene la Cupa Mondială spune destul de mult.