Traian Ungureanu

Discursul rostit, marți 17 aprilie, la Strasbourg de Președintele Franței, Emmanuel Macron, a fost așteptat cu mare interes și primit extrem de favorabil. Macron a ales Strasbourg și Parlamentul European pentru a susține un discurs cheie asupra situației generale din Europa și, mai ales, asupra viitorului Uniunii Europene. Președintele francez a devenit rapid, imediat după ce a fost ales, un lider european major și multă lume și-a pus speranțele în viziunea și capacitatea lui de a prezenta soluții.

Uniunea Europeană trece printr-o perioadă mult mai complicată decît o lasă să se înțeleagă optimismul afișat oficial. Migrația a provocat o criză internă majoră și un conflict vehement între statele din Estul Europei și statele din Vest. Estul refuză migrația automată și cotele de preluare de migranți, în timp ce Vestul a adoptat o politică de migrație deschisă și a acuzat statele estice de nerespectarea normelor europene și de atitudini autoritare. În plus, referendumul care a decis despărțirea Marii Britanii de UE continuă să fie o problemă enormă. Nucleul statelor vestice nu și-a revenit din șoc, iar negocierile de divorț merg greu și sînt încărcate de resentiment.

Starea economică a așa numitei zone euro - adică a statelor care folosesc moneda euro - e o altă chestiune delicată. Statele din Sud, în special Grecia, Italia și Spania, suferă de șomaj masiv și contracție economică. Rezultatul politic e considerabil. Așa de pildă, pe 4 martie, alegerile generale din Italia au sfărîmat sistemul politic tradițional și au adus pe scenă partide radicale care nu sînt, însă, capabile să formeze un guvern. După două runde de negocieri fără un acord de guvernare, e foarte posibil ca italienii să fie chemați, din nou, la vot. Riscurile sînt formidabile. Italia nu e un stat mic și neînsemnat. O criză politică gravă ar zgudui toate instituțiile, regulile și valorile UE. Nemulțumirea populară e, de fapt, cel mai viu fenomen european: în Franța, Marea Britanie, Germania, Polonia, Ungaria alegătorii au atacat aranjamente europene considerate sacre. Revolta împotriva modelului economic și a lumii politice europene continuă și nimeni nu știe cînd și cum se va încheia.

Singurul element pozitiv al ultimilor ani a părut să fie victoria lui Emmanuel Macron la prezidențialele din Franța. Susținător declarat al proiectului UE, Macron a fost întîmpinat cu ușurare: în sfîrșit, cineva credibil și energic va promova idei noi și va găsi calea de ieșire din criză. Macron n-a pierdut timpul și a început să vorbească de reforma UE. În genere, Macron a sugerat centralizarea: un buget unic, un Ministru de Finanțe unic, un fond financiar pentru intervenții în ajutorul statelor cu probleme economice. Germania, fără îndoială prima putere a UE, a părut înclinată să sprijine aceste idei. Oricum, Cancelarul Merkel a ieșit din alegeri multă slăbită politic și asta sugera, odată în plus, că a venit momentul lui Macron. Apoi, însă, Merkel a format o coaliție îndelung negociată cu social-democrații. Pe parcurs social-democrații s-au debarasat de propriul lider de partid și s-au îndepărtat de proiectele de reformă a UE. Cu o susținere germană în scădere și destul de formală, Macron a început să piardă teren. Discursul de la Strasbourg era așteptat ca posibilă ultimă încercare de ralansare a proiectului UE. Știm, acum, ce a avut de spus Macron și, lăsînd la o parte, admirația protocolară, știm, de asemenea, că Președintele Franței nu a reușit să convingă. Dimpotrivă, într-un moment delicat, Președintele Macron a recurs la idei vechi și formule automate, demult consumate și obosite.

Primul argument al adversarilor reuniți ai lui Orban e chiar victoria lui Orban. Proporțiile victoriei lui Orban ar sugera că ne aflăm în fața unui caz tipic de control și dominație în masă. Astfel, prezența masivă la vot (70%) ar demonstra că Orban și-a asmuțit alegătorii, după ce i-a spălat pe creier prin dezinformare, lipsă de acces la mas-media independentă și după ce i-a adus în situația de a urî tot ce e străin de Ungaria. E de notat că dacă stînga socialistă ar fi cîștigat alegeri cu prezență de 70% detractorii lui Orban ar fi vorbit de civism avansat și capacitate de rezistență la manipulare.

Vorbind de realitatea de facto și nu de ipoteze contra-factuale e de spus că mass media și gradul de informare sînt, într-adevăr, o problemă în Ungaria. Mai precis, aceeași problemă vizibilă și înainte ca Orban să vină la putere: și sub socialiști și sub Orban, serviciile publice de informare erau și sînt subordonate statului. Nimic nou. Orban a înlocuit un abuz cu un alt abuz, iar cei ce îl acuză erau foarte fericiți cu abuzul practicat de favoriții lor. În plus, vina cea mare a lui Orban e că a îndrăznit să învingă o opoziție care a știut să se divizeze singură și a fost sprijinită necondiționat de UE, de presa internațională și de rețeaua ONG din țară și din afară.

S-a vorbit de anti-semitismul pro-fascist al lui Orban. Așa ceva e greu de acceptat. Guvernul Orban a legiferat delictul de negare a Holocaustului și a introdus studiul persecuției evreiești în programa școlară. Oricine va vizita Budapesta va observa că restaurantele și instituțiile evreiești n-au nevoie de pază armată ca la Bruxelles sau Paris. Există, desigur, un conflict masiv între Orban și finanțatorul-filantropistul George Soros, faimos miliardar maghiar-evreu. Dar Soros nu e contestat rasial. Disputa care i-a învrăjbit pe foștii aliați Orban și Soros e, în primul rînd, legată de ideile politice. Soros e avocatul necondiționat al liberalismului internaționalist și umanitar. Asta înseamnă, printre alte lucruri importante pentru mersul Ungariei, o poziție categoric pro-migrație precum și o preferință militantă pentru valorile laice și limitarea prezenței publice a Bisericii.

Orban e, prin excelență, un naționalist conservator care respectă valorile tardiționale, prezența creștinismului și patrimoniul autohton maghiar. Aceste convingeri pot deveni o culpă doar în măsura în care sînt declarate anti-democratice, după ce democrația a fost declarată egală cu agenda liberală a lui Soros și a celor ce dau, azi, linia de gîndire publică în Occident. Operația e posibilă, dar presupune o mică abatere: încălcarea definiției originare a democrației. În fond, dacă tot vorbim toată ziua de democrație, dacă o invocăm cu orice prilej și dacă susținem că o apărăm neîncetat, ar fi util să ne ținem de definiția ei ultimă. Nimic nu ar trebui să ne abată de la înțelesul de bază al democrației care stă, înainte de toate, pe participare populară și drept la expresie limitat doar de apelul la crimă și ură. E lipsa de apetit a lui Orban pentru birocrația UE sau pentru agenda liberală o crimă? Numai dacă UE și liberalismul sînt totuna cu democrația și invers. Și asta poate fi acceptat numai că operația, oricît de tentantă, presupune despărțirea de democrație.

O democrație e ce e și nimic altceva, adică foarte mult, dar niciodată un cult sau o religie. Din clipa în care cineva susține că e întruparea democrației echilibrul intern se rupe. Democrația devine un cult sau o religie organizată în jurul unei autorități inontestabile. Drumul spre dogmatism e deschis. În acest punct, elitele care cred că Orban trebuie negat cu orice preț își asumă o răspundere gravă: decuplarea de democrație și transformarea într-o aristocrație care se folosește de democrație. Orban poate fi strident și iritant dar asta e secundar. Prea multă lume a uitat sau a refuzat să învețe că democrația nu e un joc plăcut, confirmat numai în măsura în care îți aduce victorii, îți aprobăm ideile și exclude succesul sau convingerile adversarului.