Traian Ungureanu

Oare de ce au ripostat statele membre ale Uniunii Europene tocmai după atacul pe teritoriu britanic asupra unui fost spion rus? Primul răspuns trimite la chestiuni de drept internațional și suveranitate națională. Și nu explică prea mult. Un gînd nerostit dar, probabil, răspîndit spune că, în fond, Rusia, s-a răfuit cu un fost cetățean rus care a trădat și că asta e greu dar nu imposibil de înțeles. Într-adevăr, capacitatea guvernelor occidentale de a înghiți sau trece cu vederea fapte nu tocmai plăcute în relațiile cu alte state nu trebuie subestimată. De aici încolo, încep, însă, date și fapte care schimbă tabloul.

Mai întîi, atacul asupra fostului ofițer Skripal nu e o excepție izolată ci ultimul dintr-o serie de atacuri rusești pe teritoriu britanic. Nimeni nu știe exact cîte asemenea atacuri au avut loc dar cele mai recente și documentate estimări au scos la iveală 14 cazuri. Foști sau actuali cetățeni ruși stabiliți la Londra, multi-milonari sau de condiție modestă dar activi politic, dar și cetățeni britanici, în vreun fel sau altul legați de chestiuni rusești, au murit în condiții bizare sau au fost asasinați, după cum arată probele, de serviciile secrete rusești. Lucrurile nu se opresc aici. Atacurile instrumentate de Rusia sînt încă mai numeroase și vaste în plan digital. Așa numitul ”război cibernetic” purtat de Rusia de la un cap la altul al Europei nu e o fantezie. Cel mai vizat obiectiv britanic e, de pildă, centrul de comandă al sistemului energetic național. Rețeaua de tranzacții bancare e, deasemenea, în permanență atacată de hackeri cu semnătură digitală rusească. În plan militar, hărțuiala și provocările rusești au intrat în rutină. Avioane, submarine și alte nave militare rusești intră regulat în spațiul suveran britanic, numai și numai pentru a dovedi că pot face exact asta, că nu se tem și că își pot permite orice. În Marea Britanie dar și în Republicile Baltice, asemenea incidente au loc aproape săptămînal și mizează pe intimidare sau, mai bine zis, pe un raport de forță în care Rusia e puternică iar statele țintă sînt slabe, ezitante și limitate de regulile tipice pentru sistemele democratice. În sfîrșit, propaganda prin dezinformare e, probabil, capitolul cel mai activ al prezenței subversive rusești în Europa. Vedeta e, desigur, RT, fostă Russia Today, un canal de televiziune internațional cu studiouri la Londra, Paris, Washington și numeroase alte orașe din toată lumea. RT e finanțată de statul rus și emite un flux de știri și comentarii aproape în totalitate propagandistice. Numeroși actuali sau foști jurnaliști, politicieni și alte figuri publice din Europa și Statele Unite sînt invitați sau folosiți contractual în emisiunile tv care își credibilizează, astfel, emisiunile. Influența acestui canal pare restrînsă dar capul de pod astfel fixat e o mutare importantă pentru Rusia. Din nou, cîștigurile sînt, mai curînd, ideologice. Între lecțiile transmise indirect de RT stă ideea după care libertatea de exprimare occidentală e o valoare manipulabilă și, deci, derizorie. Pare ciudat dar existența rețelei RT demonstrează că torleranța își poate veni singură de hac, din moment ce admite existența, la vedere, a inamicilor ei direcți. Un exercițiu de imaginație util poate spune mai mult. RT plantat în Occident e echivalentul rețelei Europa Liberă emițînd în regulă, prin corespiondenți și invitați locali, din birouri deschise oficial la Moscova, București, Kiev sau Chișinău, pe timpul lui Brejnev sau Ceaușescu. Aberația sare în ochi. Deosebirea e că în regimurile comuniste, așa ceva era complet imposibil, pe cînd în democrațiile occidentale acealși lucru e perfect etic, legal și la îndemîna Moscovei.

La un loc, formele variate de prezență și ingerință rusească în Occident sînt mai mult decît o rețea de contact. Sînt un concert agresiv care a atins limita de sus. Cu alte cuvinte, după ani și ani de provocări, incidente și iritare, statele europene au ajuns la concluzia că e de ajuns. Atacul asupra ofițerului Skripal a fost picătura otrăvită care a umplu paharul, oricum, plin de venin. De aici, reacția conjugată a statelor membre UE și a Americii. E limpede că, de data asta, lumea occidentală a făcut un pas înainte. Semnalul a fost trimis. Dar e el suficient de puternic? A fost Rusia atinsă cu adevărat de aceste contra-măsuri? Se va gîndi Rusia de două ori înainte să lanseze viitoare provocări? Deocamdată, e greu de crezut.

Politica a fost dintotdeauna personală. Ideile curate sau necurate ale politicienilor nu au convins niciodată doar pentru că au fost expuse metodic și pe înțelesul tuturor. Cine a reușit să ajungă - cum se zice - la inima omului a avut, mereu, un mare avantaj. Cine a ajuns la rărunchi, la pasiuni și instincte a avut un avantaj și mai mare. Politica modernă și campaniile ei din ce în ce mai sofisticate tehnic au transformat contactul cu alegătorul într-o artă extrem de precisă și pasională pînă la patimă. În Vest și în Est, campaniile electorale au devenit un laborator cinic și matematic de urmărit pînă în pînzele albe și în gîndurile negre, județe, categorii profesionale, străzi, grupuri de vîrstă, cartiere, fani de cluburi de fotbal și partizani ai celor mai diverse idei și superstiții. De altfel, presa face demult exact același lucru, calibrîndu-și emisiunile și tronsoanele orare în funcție de un public atent cercetat în detaliile personale.

După 1920, nimeni n-a mai jucat altfel în campaniile electorale și nimeni n-a rămas străin de procedee care combină, întotdeauna dubios, precizia, tehnologia și apelul la instinct. Nici măcar adulatul fost Președinte Obama, aproape sanctificat în conștiința publică sau, poate, numai în prezentările mediilor de informare. Referința la Obama e utilă. În 2012, campania pentru cel de-al doilea mandat al Președintelui Obama a folosit exact mecanismele de care e acuzată acum compania Cambridge Analytica. Susținătorii Președintelui au fost rugați să se conecteze la platforma centrală a campaniei Obama, folosind datele de pe contul de Facebook. Apoi, susținătorii au fost întrebați dacă acceptă să permită accesul la conturile de Facebook ale prietenilor. La sfîrșitul campaniei, unul din organizatorii șefi ai operației se lăuda, chiar, că știe numele tuturor celor 70 de milioane de persoane care l-au votat pe Obama, plus alte date referitoare la aceleași persoane. Campania pe net a taberei Obama și-a fixat ținte detaliate, în zone critice, pe care le-a bombardat cu mesaje video, audio și scrise adaptate la datele personale ale alegătorilor. Atunci, operațiunea a fost considerată în toată presa o capodoperă tehnico-politică și un exemplu de urmat. După patru ani, aceleași tehnici puse la treabă în sprijinul unui candidat adversar al stîngii și al agendei stîngii sînt denunțate fără excepție și răgaz. Problema pe care o ridică acest gen de ipocrizie prezentată ca adevăr global e mult mai gravă decît victoria sau eșecul în alegeri.

Mai întîi, ideea după care sute de milioane de oameni sînt duși cu preșul pe net de vrăjitori ruși sau de o companie engleză care le trimite mesaje magice presupune că alegătorii - dar numai cei ce votează împotriva stîngii - sînt niște minți slabe cu care oricine face ce vrea. De aici decurge ideea după care orice eșec al stîngii e de neconceput, tocmai pentru că e rezultatul unei fraude. Altfel spus, ideile stîngii și ale agendei progresiste sînt totuna cu binele și adevărul și, prin urmare, nu au cum să fie respinse decît de oameni cu mintea tulburată (de alții). Ceea duce, logic, la ideea după care trebuie făcut ceva pentru restabilirea sănătății publice a campaniilor și dezbaterilor politice pe net. Așa apar apelurile la reglementare sub control guvernamental. Cum nu e vorba doar de eliminarea violenței și pornografiei, reglementare înseamnă apariția sau reapariția controlului și a cenzurii. Cu atît mai bine instalate, cu cît lucrează în numele binelui.