Traian Ungureanu

Primul argument al adversarilor reuniți ai lui Orban e chiar victoria lui Orban. Proporțiile victoriei lui Orban ar sugera că ne aflăm în fața unui caz tipic de control și dominație în masă. Astfel, prezența masivă la vot (70%) ar demonstra că Orban și-a asmuțit alegătorii, după ce i-a spălat pe creier prin dezinformare, lipsă de acces la mas-media independentă și după ce i-a adus în situația de a urî tot ce e străin de Ungaria. E de notat că dacă stînga socialistă ar fi cîștigat alegeri cu prezență de 70% detractorii lui Orban ar fi vorbit de civism avansat și capacitate de rezistență la manipulare.

Vorbind de realitatea de facto și nu de ipoteze contra-factuale e de spus că mass media și gradul de informare sînt, într-adevăr, o problemă în Ungaria. Mai precis, aceeași problemă vizibilă și înainte ca Orban să vină la putere: și sub socialiști și sub Orban, serviciile publice de informare erau și sînt subordonate statului. Nimic nou. Orban a înlocuit un abuz cu un alt abuz, iar cei ce îl acuză erau foarte fericiți cu abuzul practicat de favoriții lor. În plus, vina cea mare a lui Orban e că a îndrăznit să învingă o opoziție care a știut să se divizeze singură și a fost sprijinită necondiționat de UE, de presa internațională și de rețeaua ONG din țară și din afară.

S-a vorbit de anti-semitismul pro-fascist al lui Orban. Așa ceva e greu de acceptat. Guvernul Orban a legiferat delictul de negare a Holocaustului și a introdus studiul persecuției evreiești în programa școlară. Oricine va vizita Budapesta va observa că restaurantele și instituțiile evreiești n-au nevoie de pază armată ca la Bruxelles sau Paris. Există, desigur, un conflict masiv între Orban și finanțatorul-filantropistul George Soros, faimos miliardar maghiar-evreu. Dar Soros nu e contestat rasial. Disputa care i-a învrăjbit pe foștii aliați Orban și Soros e, în primul rînd, legată de ideile politice. Soros e avocatul necondiționat al liberalismului internaționalist și umanitar. Asta înseamnă, printre alte lucruri importante pentru mersul Ungariei, o poziție categoric pro-migrație precum și o preferință militantă pentru valorile laice și limitarea prezenței publice a Bisericii.

Orban e, prin excelență, un naționalist conservator care respectă valorile tardiționale, prezența creștinismului și patrimoniul autohton maghiar. Aceste convingeri pot deveni o culpă doar în măsura în care sînt declarate anti-democratice, după ce democrația a fost declarată egală cu agenda liberală a lui Soros și a celor ce dau, azi, linia de gîndire publică în Occident. Operația e posibilă, dar presupune o mică abatere: încălcarea definiției originare a democrației. În fond, dacă tot vorbim toată ziua de democrație, dacă o invocăm cu orice prilej și dacă susținem că o apărăm neîncetat, ar fi util să ne ținem de definiția ei ultimă. Nimic nu ar trebui să ne abată de la înțelesul de bază al democrației care stă, înainte de toate, pe participare populară și drept la expresie limitat doar de apelul la crimă și ură. E lipsa de apetit a lui Orban pentru birocrația UE sau pentru agenda liberală o crimă? Numai dacă UE și liberalismul sînt totuna cu democrația și invers. Și asta poate fi acceptat numai că operația, oricît de tentantă, presupune despărțirea de democrație.

O democrație e ce e și nimic altceva, adică foarte mult, dar niciodată un cult sau o religie. Din clipa în care cineva susține că e întruparea democrației echilibrul intern se rupe. Democrația devine un cult sau o religie organizată în jurul unei autorități inontestabile. Drumul spre dogmatism e deschis. În acest punct, elitele care cred că Orban trebuie negat cu orice preț își asumă o răspundere gravă: decuplarea de democrație și transformarea într-o aristocrație care se folosește de democrație. Orban poate fi strident și iritant dar asta e secundar. Prea multă lume a uitat sau a refuzat să învețe că democrația nu e un joc plăcut, confirmat numai în măsura în care îți aduce victorii, îți aprobăm ideile și exclude succesul sau convingerile adversarului.

Dacă Viktor Orban pierdea sau, și mai bine, nu se prezenta la alegerile din Ungaria, toată lumea ar fi fost mulțumită. Nu din aceleași motive. Elitele politice care au stabilit ce e acceptabil în viața publică, presa internațională și rețelele ONG care susțin aceleași lucruri cu elitele ar fi sărbătorit, desigur, eșecul extremismului în variantă maghiară. Restul, adică vocile care spun că democrația îi include pe cei de mai sus fără să fie totuna cu ei, ar fi fost scutiți de sarcina foarte neplăcută de a pleda pentru Orban. Căci, oricît ar părea de neverosimil pentru o societate deschisă, discuția nu mai curge normal. Cine are ceva de spus în favoarea sau nu tocmai contra lui Orban trebuie să fie pregătit pentru un proces public vast și neiertător. Acuzatul va fi lovit imediat de dezaprobare, va fi suspectat de simpatii fasciste și anti-semite, va fi denunțat și, apoi, exclus din rîndul celor cu drept la opinie. La vremea lor, rușinea rezervată ereticilor, izolarea cuvenită ciumaților și mînia aplicată deviaționiștilor de la linia Partidului, arătau, probabil, la fel cu tratamentul aplicat celor ce nu înfierează, azi, regimurile din Polonia și Ungaria. În aceste condiții, a vorbi despre Orban și altfel decît în termenii fixați de curentul principal e o ocupație nu numai dizgrațioasă, dar și periculoasă. Cine nu și-ar dori să fie scutit de asemenea complicații umilitoare? Iată de ce un eșec al lui Orban ar fi dat zile liniștite pînă și celor ce nu îl detestă.

Din nefericire pentru liniștea opiniilor cuminți sau a lipsei de opinie, așa ceva nu se mai poate. Căci Orban a cîștigat. Și nu oricum. Primul Ministru maghiar și FIDESZ, partidul pe care l-a înființat după 1989, au învins a treia oară consecutiv, cu un scor devastator care le-a dat o majoritate absolută.

Măcar un lucru e clar și nu admite dubii sau rezerve: Orban e un fenomen și anume un fenomen politic și național maghiar. Victoria lui Orban nu a fost un marș cu oastea rărită.

Spre deosebire de Cancelarul Merkel care a cîștigat a patra oară, dar e într-un declin electoral evident sau de Primul Ministru britanic May, care a cîștigat cedînd mult din greutatea electorală, Orban nu a învins doar aritmetic. Orban a obținut, practic, o victorie totală, cu nimic diminuată de opt ani de guvernare. Numai o minte lipsită de onestitate ar putea ignora concluzia: Orban își reprezintă electoratul, iar electoratul lui Orban reprezintă sentimentul majoritar al națiunii maghiare. Cine acceptă această evidență nu e silit să îl aplaude automat pe Orban. În fond, triumfurile electorale, chiar triumfurile electorale în serie, nu garantează calitatea vieții și a valorilor într-o societate. Dar e acesta cazul Ungariei condusă de Orban?

Detractorii lui Orban au reacționat la noua victorie a Premierului maghiar folosind exact acest argument. După ei, victoria lui Orban e o aberație care confirmă o rătăcire. În spatele cifrelor se ascunde un val popular-autoritar pus în mișcare de un extremist cu simpatii xenofobe, rasiste și naționaliste. Comentariile post-electorale ale celor ce susțin că reprezintă democrația și că o apără de abuzurile masive ale lui Orban se bazează pe două idei. Mai întîi, pe teza după care Orban e un extremist cu mare capacitate de manipulare. Și, în consecință, pe teza după care ungurii sînt, în majoritatea lor, o națiune eșuată sau, mai bine zis, o societate nepregătită pentru democrație. Dacă e așa, argumentele care probează această deraiere în masă trebuie să fie imbatabile. Căci răspunderea celor ce susțin această teorie e enormă. Nu e puțin lucru să declari bolnave, ostile și periculoase un sistem politic și o națiune. Care sînt, așadar, argumentele celor ce susțin, și după al treilea triumf electoral al lui Orban, că Ungaria a ales o cale greșită și că Orban trebuie combătut în numele libertății?