Dacă Viktor Orban pierdea sau, și mai bine, nu se prezenta la alegerile din Ungaria, toată lumea ar fi fost mulțumită. Nu din aceleași motive. Elitele politice care au stabilit ce e acceptabil în viața publică, presa internațională și rețelele ONG care susțin aceleași lucruri cu elitele ar fi sărbătorit, desigur, eșecul extremismului în variantă maghiară. Restul, adică vocile care spun că democrația îi include pe cei de mai sus fără să fie totuna cu ei, ar fi fost scutiți de sarcina foarte neplăcută de a pleda pentru Orban. Căci, oricît ar părea de neverosimil pentru o societate deschisă, discuția nu mai curge normal. Cine are ceva de spus în favoarea sau nu tocmai contra lui Orban trebuie să fie pregătit pentru un proces public vast și neiertător. Acuzatul va fi lovit imediat de dezaprobare, va fi suspectat de simpatii fasciste și anti-semite, va fi denunțat și, apoi, exclus din rîndul celor cu drept la opinie. La vremea lor, rușinea rezervată ereticilor, izolarea cuvenită ciumaților și mînia aplicată deviaționiștilor de la linia Partidului, arătau, probabil, la fel cu tratamentul aplicat celor ce nu înfierează, azi, regimurile din Polonia și Ungaria. În aceste condiții, a vorbi despre Orban și altfel decît în termenii fixați de curentul principal e o ocupație nu numai dizgrațioasă, dar și periculoasă. Cine nu și-ar dori să fie scutit de asemenea complicații umilitoare? Iată de ce un eșec al lui Orban ar fi dat zile liniștite pînă și celor ce nu îl detestă.
Din nefericire pentru liniștea opiniilor cuminți sau a lipsei de opinie, așa ceva nu se mai poate. Căci Orban a cîștigat. Și nu oricum. Primul Ministru maghiar și FIDESZ, partidul pe care l-a înființat după 1989, au învins a treia oară consecutiv, cu un scor devastator care le-a dat o majoritate absolută.
Măcar un lucru e clar și nu admite dubii sau rezerve: Orban e un fenomen și anume un fenomen politic și național maghiar. Victoria lui Orban nu a fost un marș cu oastea rărită.
Spre deosebire de Cancelarul Merkel care a cîștigat a patra oară, dar e într-un declin electoral evident sau de Primul Ministru britanic May, care a cîștigat cedînd mult din greutatea electorală, Orban nu a învins doar aritmetic. Orban a obținut, practic, o victorie totală, cu nimic diminuată de opt ani de guvernare. Numai o minte lipsită de onestitate ar putea ignora concluzia: Orban își reprezintă electoratul, iar electoratul lui Orban reprezintă sentimentul majoritar al națiunii maghiare. Cine acceptă această evidență nu e silit să îl aplaude automat pe Orban. În fond, triumfurile electorale, chiar triumfurile electorale în serie, nu garantează calitatea vieții și a valorilor într-o societate. Dar e acesta cazul Ungariei condusă de Orban?
Detractorii lui Orban au reacționat la noua victorie a Premierului maghiar folosind exact acest argument. După ei, victoria lui Orban e o aberație care confirmă o rătăcire. În spatele cifrelor se ascunde un val popular-autoritar pus în mișcare de un extremist cu simpatii xenofobe, rasiste și naționaliste. Comentariile post-electorale ale celor ce susțin că reprezintă democrația și că o apără de abuzurile masive ale lui Orban se bazează pe două idei. Mai întîi, pe teza după care Orban e un extremist cu mare capacitate de manipulare. Și, în consecință, pe teza după care ungurii sînt, în majoritatea lor, o națiune eșuată sau, mai bine zis, o societate nepregătită pentru democrație. Dacă e așa, argumentele care probează această deraiere în masă trebuie să fie imbatabile. Căci răspunderea celor ce susțin această teorie e enormă. Nu e puțin lucru să declari bolnave, ostile și periculoase un sistem politic și o națiune. Care sînt, așadar, argumentele celor ce susțin, și după al treilea triumf electoral al lui Orban, că Ungaria a ales o cale greșită și că Orban trebuie combătut în numele libertății?