Traian Ungureanu

Un singur șef de stat străin a acceptat invitația la ceremoniile care au marcat Ziua Victoriei la Moscova: Igor Dodon, șef de stat al Republicii Moldova. Dacă și-a dorit așa ceva, Igor Dodon a reușit, în sfîrșit, să se facă remarcat. Dorința e de înțeles. Președintele Republicii Moldova a ocupat, curînd după instalarea în funcție, o postură incomodă: anonimatul punctat de antipatie.

Pe de o parte, Igor Dodon e o figură nu tocmai frecventată sau cunoscută. Pe de altă parte, atît cît e cunoscut, Dodon are o imagine defavorabilă. Așadar, prezentîndu-se la Moscova, Președintele Moldovei a reușit să se ridice pe vîrfuri și să scoată, măcar o clipă, capul peste dezinteresul constant care îl însoțește. S-ar putea argumenta, desigur, că Dodon e Președintele unui stat mic și că asta explică bătălia pentru notorietate purtată la Moscova. S-ar mai putea spune și că Moldova nu poate ignora fosta putere imperială rusă și, mai ales, bunăvoința ei politică, economică și comercială. Ambele argumente au miezul lor, dar asta nu înseamnă că miezul e foarte mare sau gustos.

Escapada Președintelui Dodon a reușit publicitar; imaginea singurului șef de stat prezent la ceremoniile de la Moscova a fost, în sfîrșit, notată, reprodusă și difuzată. Cu ce înțeles, e o cu totul altă poveste. Din perspectivă rusă, imaginea lui Dodon ca oaspete solitar poate însemna ceva destul de puțin onorant. În fond invitațiile la manifestările de Ziua Victoriei sînt ceva mai mult decît o afacere strict protocolară.

După ce a anexat Crimeea, Rusia a înțeles, fără îndoială, că nu se poate aștepta la o îmbulzeală de musafiri politici străini și importanți. Și, tocmai din acest motiv, invitațiile trimise de Ziua Victoriei au avut funcția unei licitații negative: Moscova a aflat cine anume e în stare să treacă peste orice, inclusiv peste reputația și interesele majore ale țării, pentru a fi băgat în seamă. Altfel spus, sondajul indirect organizat de Rusia a stabilit cine anume e vasal din vocație. E de crezut că Rusia cunoaștea dinainte numele cîștigătorului dar, acum, are și proba foto. Președintele Dodon a încasat, astfel, un premiu de evitat. Dodon își poate face socoteala că, pe termen scurt, cel puțin, imaginea nu contează. Numai că în politică, și mai ales în politica externă există și termen lung, iar Moldova e, totuși, un stat care, își imaginează, măcar, o durata istorică semnificativă. E destul de probabil că Președintele Dodon n-a luat în calcul acest tip de considerente, tocmai pentru că pare un politician dominat de termene rapide și durate scurte.

Al doilea argument care explică, măcar în parte, prezența singulară a lui Dodon la Moscova se leagă de condiționarea politică și economică a Moldovei. Adică: dacă e îmbunată, Rusia poate ține economic Moldova. Și mai important pentru Dodon: dacă e îmbunată, Rusia mă poate menține în funcție, mai mult decît cred adversarii și chiar aliații mei interni.

Ambele observații candidează la repertoriul real politik. Dar nu iau o notă prea bună. Economic, Rusia poate pune ceva în coșul Moldovei, dar numai cu un preț politic exorbitant. Președintele Dodon știe că există un preț dar nu are cum să îi cunoască valoarea. Azi, Moscova e binevoitoare, mîine Moscova e tot binevoitoare, dar nu neapărat cu același Președinte sau grup politic moldovean. Prin urmare, partida începută de Dodon la Moscova poate aduce mici îmbunătățiri economice, fără să conțină garanții politice. În fond, insistînd să fie prezent, chiar singur, la Moscova, Igor Dodon s-a devalorizat voluntar în ochii gazdelor și a demonstrat că e fragil și negociabil.

3) Populismul e pericolul numărul 1 pentru democrația occidentală.

Problema acestei știri e că se oprește prea devreme. Nu aflăm nimic despre ideile, deciziile și politicienii care au provocat valul de populism din Europa. De regulă, cei ce înfierează populismul sînt exact liderii care au întărîtat „vulgul”. Alt element lipsă din știrea despre suferințele democrației occidentale e lista de ravagii datorate extremismului de stînga. De pildă, socialismul biruitor care riscă să distrugă Venezuela. Sau socialismul nuclear nord-korean care n-ar avea nimic împotriva unui război total cu restul lumii. La fel de absentă din știre e o împrejurare foarte curioasă: de la Washington la Bruxelles și Londra, mediile politice ale stîngii au o problemă cu instrumentul de bază al democrației: cu alegerile. Dat fiind că alegerile și referendumurile din ultima vreme s-au soldat cu rezultate neconvenabile, lumea bună a stîngii vrea reluarea votului pentru că așa vrea ea. Știrea despre pericolul populist e șubredă și are nevoie de numeroase completări.

4) Naționalismul a scos din nou capul și amenință Europa cu repetarea dezastrelor din Primul și din al Doilea Război Mondial.

Oare? Să deschidem cartea de istorie, după ce închidem manualul de clișee. Naționalismul care a dus la declanșarea Primului Război Mondial e același naționalism care a dezrobit națiuni europene încă subjugate de imperii sau le-a unificat. Cazul României e tipic. Al Doilea Război Mondial a fost provocat de ciocnirea democrațiilor occidentale cu două ideologii fanatice: nazismul și comunismul. Ideologiile se pot uni cu naționalismul, dar nu sînt totuna cu el. Pivotul ideologiilor nazistă și comunistă a fost rasismul etnic, respectiv social. Naționalismul e altceva. Știrea despre renașterea periculoasă a naționalismului e, în cel mai bun caz, o exagerare nedusă la școală. Încă un detaliu bizar: avertismentul asupra renașterii naționaliste, ocolește mișcările naționaliste scoțiană și catalană. Dar denunță, separatismul italian de Nord. Primele sînt, politic, la stînga. Al doilea, la dreapta. Semnificativ?

5) Migrația a fost mereu benefică pentru lumea occidentală dar adversarii ei se fac azi că nu mai știu nimic despre aceste cîștiguri.

Poate că paralela nu e tocmai potrivită. Știrea care îi denunță pe adversarii migrației uită cîteva deosebiri importante. Polonezii, irlandezii, italienii, evreii, scandinavii și alte grupuri campioane la migrație în secolele XIX și XX nu au pus la îndoială cultura țării gazdă (chiar atunci cînd nu au renunțat la cultura proprie). Integrarea lor a venit mai repede sau mai tîrziu, dar nu a ridicat probleme și nu a fost însoțită de violență. Știrea care spune, de fapt, că orice fel de migrație e o migrație bună e simplistă și, pînă la urmă, înșelătoare.

6) Uniunea Europeană a adus a) pacea și b) prosperitatea ultimilor 70 de ani, pe continent.

Știrea e discutabilă. mai întîi pentru că a) pacea a fost adusă și menținută de puterile militare aliate. Apoi, pentru că b) prosperitatea a fost inițiată de șocul economic pozitiv creeat, imediat după 1945, de intervenția financiară și de capitalizare americană. UE a administrat acest impuls economic, la adăpostul scutului militar aliat, și lucrurile au mers bine. Știrea despre miracolul european merită mai multă onestitate.

7) Marea Britanie părăsește UE, iar acest act trebuie plătit cu severitate și întîmpinat de celalalte 27 membre UE în deplină unitate.

Știrea nu lămurește de ce e decizia Marii Britanii ilegală, periculoasă, reprobabilă sau imorală. Și nici de ce anume trebuie să fie solidare celalalte state membre UE. S-ar putea înțelege că UE e pe punctul de a fi invadată. Știrea ar trebui să țină cont de bunele maniere în materie de negocieri și de procedurile legale pe care tot legislația UE le prevede.

Lista poate continua, dar exemplele de mai sus vor atrage rapid bănuiala de părtinire anti-democrată și pro-extremistă. Posibil. Însă, atît timp cît discuțiile, nuanțele și contra-argumentele vor fi măturate sau ștampilate cu o acuzație automată, vom sta departe și bine feriți de adevărata dezbatere. Care n-a fost și nu va fi niciodată plăcută. Pretenția după care partea care dă tonul și tema e mereu partea imaculată nu are susținere rațională. Iar pasiunea politică dominantă a lumii de azi spune tocmai asta: că există idei superioare, că purtătorii lor rostesc, automat, adevărul și au dreptul să elimine sau să îi denunțe pe ceilalți. Păcat de dezbaterea ratată. Argumente, contra-argumente, critică: au fost, cîndva, mari valori europene.