Traian Ungureanu

Dacă Donald Trump e un posibil prieten al Rusiei, atunci el va găsi în Putin un lider consolidat de decizii americane convenabile. Nu știm, încă, nimic despre simpatia și cedările viitoare ale lui Trump în fața lui Putin. Știm însă că marile succese de politică externă ale Rusiei au fost încurajate și ușurate de linia adminstrației americane care îl critică acum pe Trump. În fond, intervenția rusă în Ucraina și operația care a anexat Crimeea au avut loc sub privirea pasivă a Președintelui Obama.

Refuzul Președintelui Obama și al Secretarului de Stat Kerry de a aproba livrări militare către Ucraina poate fi explicat de nenumărate considerente pragmatice, dar nu va fi niciodată o dovadă de curaj în fața Rusiei și nici platforma de pe care Trump poate fi învinuit de simpatie pentru Putin. În genere, argumentele care îi impută lui Trump o posibilă linie pro-Putin uită că bunăvoința și dorința de comunicare cu Putin au fost, mai întîi, promovate de Hillary Cliton, adversarea lui Trump și fost Secretar de Stat american.

Una din cele mai cunoscute, și, azi, ignorate, inițiative ale Secretarului de Stat Clinton a fost tocmai așa numita politică de „resetare” a relațiilor cu Federația rusă. Eșecul acestei linii de politică externă e un fapt, iar acest fapt nu poate fi, acum, reambalat și imputat politicii viitoare a lui Donald Trump. În aceeași măsură, și, din nou, din motive pragmatice, Administrația Obama a ajuns la un acord de colaborare cu Federația Rusă pe frontul din Siria. Acordul nu funcționează bine și e, probabil, compromis, dar asta nu înseamnă că administrația americană n-a găsit necesar, la un moment dat, să ajungă la o înțelegere cu Putin. După cum nu înseamnă că aceeași administrație îi poate reproșa acum, în mod anticipat, lui Trump o posibilă inițiativă de acord cu Federația Rusă.

O altă temă care a atras atacuri susținute a fost seria de declarații în care Trump a cerut o reconsiderare a relațiilor din sînul alianței NATO. Trump a cerut, abrupt, mărirea contribuțiilor statelor membre la bugetul NATO. Poziția lui Trump a plecat de la observația pragmatică după care NATO nu poate fi un serviciu plătit de Statele Unite pentru a furniza gratuit securitate statelor membre. Acest tip de poziție e de înțeles cînd vine de la un om de afaceri transformat de politician.

Aceeași poziție a fost însă exprimată și de Președintele Obama, un politician care nu vine din mediul de afaceri. Declarațiile Președintelui Obama au fost aplaudate, la vremea lor, de cei ce îi reproșează, astăzi, lui Trump aceeași poziție. Mai departe, dincolo de problema bugetului NATO (acoperit în proporție de 70% de Statele Unite) nu există, în declarațiile lui Trump, nici o referință la situația din Europa de Est. Trump nu a anunțat că instalațiile americane din România sînt prea scumpe și că pot fi demontate. Nici că angajamentele americane sporite în Republicile Baltice sau Polonia sînt prea costisitoare sau nechibzuite. Cu alte cuvinte, nu știm ce gîndește Președintele Trump pe această temă. Știm, însă, altceva. Că pînă și Donlad Trump va trebui să se adapteze rolului de Șef de Stat și Comandant Suprem al forțelor armate americane. Trump va lucra într-un sistem care îi va prezenta informații și opțiuni, strategii și priorități. Nimic nu sugerează cu Președintele Trump va trece peste toate aceste surse și filtre pentru a promova o politică arbitrară, un aventurism militar de inspirație personală. În cele din urmă, o asemenea partitură e aproape imposibilă în sistemul constituțional american. Dacă e de găsit undeva, acest tip de dominație personală pe teme de securitate națională și politică externă funcționează fără opreliști altundeva: în Rusia condusă de Vladimir Putin. Motive de teamă pentru viitor? Diferența între President Trump și Voevod Vladimir n-ar trebui să scape nimănui.

Victoria lui Donald Trump, noul Președinte al Statelor Unite, urma să pună capăt tuturor disputelor feroce care au marcat campania electorală. Nu e și nu va fi așa. Conflictul abia începe, dar despre asta va fi mult de gîndit și scris (în această ordine) de acum înainte.

Pentru Europa de Est, subiectul care cere o discuție imediată e relația Trump-Putin și întrebarea: va fi America condusă de Trump un martor pasiv sau chiar un aliat al Rusiei? Formulele de mai sus par o absurditate. Dar nimic nu mai e anormal sau de nerostit în Statele Unite și, mai larg, în Occident după o campanie fără seamăn. Problema principală a afacerii Trump e că o mare parte a establishment-ului, începînd cu sistemul mass media, a decis rezultatul alegerilor înainte de alegeri. Un curent de opinie emanat de presă a informat publicul larg că Donald Trump nu poate și, de fapt, nu are voie să cîștige. După care, același establishment s-a declarat șocat de victoria pe care tocmai o exclusese. Unul din argumentele care au susținut ideea după care Trump nu are voie să cîștige a fost tocmai presupusa lui relație, sau, cu un termen mai colorat, cîrdășie cu Vladimir Putin. Pe ce se bazează această descoperire? În cele din urmă, pe nimic. Mai precis pe cîteva declarații generale ale lui Trump din care mass media a făcut probe ale unei relații consolidate cu Putin.

Trump a vorbit de Putin anunțîndu-și intenția de a trata pe temele mari de politică externă în care Statele Unite și Rusia sînt deja implicate. Trump a scăpat și cîteva declarații care remarcau atitudinea hotărîtă și realistă a politicii promovate de Putin. Admirație? Nu e exclus. E, însă, la fel de plauzibil ca remarcile lui Trump să fi remarcat diferența între politica energică a lui Putin și ezitările necontenite care definesc politica occidentală în atîtea zone de interes extern.

Ipoteza unei admirații servile față de Putin ar fi trebuit, oricum, temperată de remarcile repetate prin care Trump a anunțat că va promova o politică fermă de creștere a cheltuielilor militare americane. Însă problema presupusei cedări a lui Trump în fața lui Putin e altundeva. În faptele deja inițiate și consumate de administrația care îl critică. În fond, dacă e vorba de o cedare în fața lui Putin, ea a avut, deja, loc. La vedere, fără conspirații și gînduri ascunse. La fel cum invitația la colaborare americano-rusă e, la rîndul ei, un fapt consumat.

Există destule elemente concrete care spun că acuzațiile aruncate spre Trump sînt argumente fără probe lansate de adversari care au mult mai multe să își reproșeze în relația cu Rusia și cu figura lui Vladimir Putin. În plus, nimeni n-a auzit vreun cuvînt de la Trump despre o posibilă dezangajare a Statelor Unite în Europa de Est. La fel de interesant, declarațiile prin care Trump cere o contribuție mai solidă a statelor membre la bugetul NATO nu sînt o temă descoperită de Trump. Sigur, în politică, în campaniile electorale și mai ales în ciocnirea fără precedent din 2016, orice poate fi spus, uitat sau răstălmăcit. Toate taberele sînt vinovate, în același timp și aceeași măsură, de păcatele războiului politic. Dar asta nu înseamnă că un minimum de exactitate nu poate fi restabilit, măcar în momentele de armistițiu.