Traian Ungureanu

În loc de încă o voce pe tema alegerilor din Republica Moldova, un link. Analiza lui Nicu Popescu e clară, simplă și foarte plauzibilă.

Mai puțin dezbătută, dar calomniată temeinic, e problema votului popular la alegerile prezidențiale din Statele Unite. Așa cum se știe, Donald Trump a cîștigat alegerile și va deveni Președinte, deși a pierdut votul popular. Mai exact, Donald Trump e Președinte pentru că a cîștigat categoric așa numitele voturi ale electorilor. Însă numărul voturilor exprimate de cetățenii americani pentru Trump e mai mic decît numărul voturilor pentru Hillary Clinton. Diferența e minusuculă, dar Hillary Clinton a fost votată de mai mulți oameni. Multă lume, mai ales în Europa, unde Președintele e ales direct, pe baza votului popular, se va întreba de ce în America e altfel și de ce nu cîștigă cel ce a obținut mai multe voturi? Confuzia a fost mărită de un număr însemnat de profesori și specialiști în drept care au explicat în presa americană că mecanismul e greșit sau depășit, că a fost inventat pentru a ține departe voința poporului și că, de fapt, Hillary Clinton ar trebui să fie declarată cîștigătoare și Președinte.

Oricît de tentantă ar fi această interpretare, adevărul e diferit. Să pornim de la datele de bază. Statele Unite sînt o federație compusă din 52 de state. Nu județe sau regiuni, ci state în toată puterea cuvîntului. Cînd statele americane au decis să se unească și să formeze o federație, au fost cîntărite argumente foarte numeroase și complicate. Înțelegerea finală e parte a Constituției Statelor Unite și nimeni nu s-a atins de ea. Care a fost înțelegerea pusă în Constituție, în 1789? La nivel de bază, înțelegerea a recunoscut că toți cetățenii americani trebuie să beneficieze egal de puterea statului în care s-au născut și de puterea statului federal.

Același echilibru a fost transpus la nivel general. Cu alte cuvinte, statele locale au acceptat să cedeze statului federal o parte din suveranitate. Mai precis, dreptul de a face toată politica externă, o parte din legislație și o parte din atribuțiile executive. În schimb, statele componente au primit dreptul de a încasa impozite, dreptul de a avea Parlamente locale și dreptul de a decide cine conduce Federația. Adică de a decide cine e Președinte. Cum? Prin alegeri în fiecare stat.

Puțină lume o mai remarcă, dar Președintele Statelor Unite nu e ales de votul direct al cetățenilor, ci de statele membre. Procesul se desfășoară în felul următor: în toată America au loc, de fapt, 52 de alegeri simultane, în 52 de state separate. De pildă, oamenii din Nebraska votează pe cine vrea Nebraska Președinte al Statelor Unite. Cîștigătorul primește votul electorilor din Nebraska. Fiecare stat are un număr de electori. Egal cu numărul senatorilor și deputaților din statul respectiv, dar nu mai mic de trei. În total, există 538 de electori. Cine cîștigă cel puțin 270 e Președintele Statelor Unite.

Anul acesta, Trump a cîștigat, pînă acum, 290 de electori, iar Clinton 232. Pînă acum, pentru că numărătoarea nu s-a încheiat. Pe 16 decembrie, electorii din toată America se vor reuni și vor declara cîștigătorul. Electorii sînt aleși sau mumiți de state. În unele state, ei nu sînt obligați să țină cont de rezultatul alegerilor din statul lor, în alte state ei sînt obligați prin lege să confirme rezultatul. Cert e că nimeni nu va nesocoti votul din statul pe care îl reprezintă. Ce sens ar, pînă la urmă, acest mecanism complicat și, în aparență, injust? Cum se face, totuși, că Statele Unite, cea mai faimoasă și mai puternică democrație a lumii, nu ține cont de votul popular?

Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu opiniile Radio Europa Liberă.

Dacă Donald Trump e un posibil prieten al Rusiei, atunci el va găsi în Putin un lider consolidat de decizii americane convenabile. Nu știm, încă, nimic despre simpatia și cedările viitoare ale lui Trump în fața lui Putin. Știm însă că marile succese de politică externă ale Rusiei au fost încurajate și ușurate de linia adminstrației americane care îl critică acum pe Trump. În fond, intervenția rusă în Ucraina și operația care a anexat Crimeea au avut loc sub privirea pasivă a Președintelui Obama.

Refuzul Președintelui Obama și al Secretarului de Stat Kerry de a aproba livrări militare către Ucraina poate fi explicat de nenumărate considerente pragmatice, dar nu va fi niciodată o dovadă de curaj în fața Rusiei și nici platforma de pe care Trump poate fi învinuit de simpatie pentru Putin. În genere, argumentele care îi impută lui Trump o posibilă linie pro-Putin uită că bunăvoința și dorința de comunicare cu Putin au fost, mai întîi, promovate de Hillary Cliton, adversarea lui Trump și fost Secretar de Stat american.

Una din cele mai cunoscute, și, azi, ignorate, inițiative ale Secretarului de Stat Clinton a fost tocmai așa numita politică de „resetare” a relațiilor cu Federația rusă. Eșecul acestei linii de politică externă e un fapt, iar acest fapt nu poate fi, acum, reambalat și imputat politicii viitoare a lui Donald Trump. În aceeași măsură, și, din nou, din motive pragmatice, Administrația Obama a ajuns la un acord de colaborare cu Federația Rusă pe frontul din Siria. Acordul nu funcționează bine și e, probabil, compromis, dar asta nu înseamnă că administrația americană n-a găsit necesar, la un moment dat, să ajungă la o înțelegere cu Putin. După cum nu înseamnă că aceeași administrație îi poate reproșa acum, în mod anticipat, lui Trump o posibilă inițiativă de acord cu Federația Rusă.

O altă temă care a atras atacuri susținute a fost seria de declarații în care Trump a cerut o reconsiderare a relațiilor din sînul alianței NATO. Trump a cerut, abrupt, mărirea contribuțiilor statelor membre la bugetul NATO. Poziția lui Trump a plecat de la observația pragmatică după care NATO nu poate fi un serviciu plătit de Statele Unite pentru a furniza gratuit securitate statelor membre. Acest tip de poziție e de înțeles cînd vine de la un om de afaceri transformat de politician.

Aceeași poziție a fost însă exprimată și de Președintele Obama, un politician care nu vine din mediul de afaceri. Declarațiile Președintelui Obama au fost aplaudate, la vremea lor, de cei ce îi reproșează, astăzi, lui Trump aceeași poziție. Mai departe, dincolo de problema bugetului NATO (acoperit în proporție de 70% de Statele Unite) nu există, în declarațiile lui Trump, nici o referință la situația din Europa de Est. Trump nu a anunțat că instalațiile americane din România sînt prea scumpe și că pot fi demontate. Nici că angajamentele americane sporite în Republicile Baltice sau Polonia sînt prea costisitoare sau nechibzuite. Cu alte cuvinte, nu știm ce gîndește Președintele Trump pe această temă. Știm, însă, altceva. Că pînă și Donlad Trump va trebui să se adapteze rolului de Șef de Stat și Comandant Suprem al forțelor armate americane. Trump va lucra într-un sistem care îi va prezenta informații și opțiuni, strategii și priorități. Nimic nu sugerează cu Președintele Trump va trece peste toate aceste surse și filtre pentru a promova o politică arbitrară, un aventurism militar de inspirație personală. În cele din urmă, o asemenea partitură e aproape imposibilă în sistemul constituțional american. Dacă e de găsit undeva, acest tip de dominație personală pe teme de securitate națională și politică externă funcționează fără opreliști altundeva: în Rusia condusă de Vladimir Putin. Motive de teamă pentru viitor? Diferența între President Trump și Voevod Vladimir n-ar trebui să scape nimănui.