Traian Ungureanu

În popularitatea lor nemărginită, sporturile și, mai ales, jocul de fotbal lucrează asupra oamenilor cu promisiunea vieții curățate de limite și temeri. În tribunele stadionului de fotbal, mulțimea trăiește o formă de timp suspendat. Tot ce definea viața pînă la intrarea în stadion dispare sau ia o pauză. Pasiunea și drama stîrnite de sport elimină amintirea presiunii, a precarității și limitelor care însoțesc, clipă de clipă, viața umană. S-a spus, din acest motiv, că, pe stadion, oamenii sînt liberi. Poate că e adevărat, deși această generalizare entuziastă suferă de două omisiuni.

Mai întîi, trebuie spus că libertatea cîștigată în tribune duce, adesea, la dezlănțuiri pasionale care se pot transforma rapid în forme extreme de bucurie sau ură și ,de aici, în violență. Prin urmare, libertatea cîștigată pe stadion e mereu la un pas de exces. Apoi, libertatea trăită în tribune e, de cele mai multe ori, o iluzie sau o tentativă de evadare. Realitatea condiției umane așteaptă - cum s-ar spune - sfîrșitul meciului. Uneori, însă, se întîmplă ceva șocant: realitatea tragică a vieții și morții nu mai așteaptă și lovește dinăuntru. Din și prin eroii de pe gazon. În asemenea situații, lovitura e înspăimîntătoare pentru că îngroapă brutal tot ce era viu și scutit de spaime în libertatea jocului.

Asta s-a întîmplat, acum cîteva zile, cu jocul de fotbal și cu Chapecoense. Un avion în care se afla această echipă de fotbal braziliană s-a prăbușit în Columbia lîngă aeroportul Medellin. La bord se aflau 81 de persoane, inclusiv echipa Chapecoense, prieteni, suporteri și numeroși ziariști care făceau deplasarea pentru meciul din fiala Cupei Sud-americane împotriva echipei columbiene Atletico Nacional. Șase persoane au supraviețuit. Chapecoense a fost, practic, distrusă.

Nu e primul dezastru aerian care lovește fotbalul. În 1958, Manchester United a pierdut opt jucători, după o decolare ratată la Belgrad. În 1985, 40 de fotbaliști ai clubului peruan Alianza Lima au pierit într-un accident de avion. Însă povestea tragică a clubului Chapecoense e sau pare mai încărcată de amănunte tragice sau bizare. În plus, tot ce înconjura acest club brazilian, de la propria istorie la meciurile care au pregătit deplasarea spre Columbia, se așază într-un tipar care împinge insuportabil spre o poveste plină de înțelesuri. E o poveste despre despre soartă și pedeapsa împotriva celor ce au uitat-o. Privită în întregul ei, așa cum apare ea la îmbinarea tuturor detaliilor mai degrabă cinice decît tragice, povestea clubului Chapecoense e o pildă nemiloasă. Victimele sînt nu numai tinere dar și, spre deosebire de portretul fotbalistului adulat, oameni modești, dintr-un oraș modest care n-avea alt motiv de mîndrie decît o echipă de fotbal acum dispărută. Povestea începe, obscur, în 1973.

Așa numiții Părinți Fondatori ai democrației americane, autorii Constituției, au urmărit cîteva lucruri anume atunci cînd au construit sistemul de alegere a Președintelui Statelor Unite.

Mai întîi, să respecte și să conserve natura federală a Statelor Unite. Diversitatea americană nu e o glumă și fondatorii au făcut tot ce se putea face pentru a ține cont de ea. O țară de dimensiuni continentale e caracterizată de diferențe formidabile și interese complet diferite: Nebraska e un stat agrar, dar California e un stat mult mai populat și superindustrial. Interesele acestor state sînt adesea foarte specifice și sistemul de vot american, obligă candidații la Președinție să țină seamă de problemele fiecărui stat. Un Președinte are nevoie de cît mai multe state cîștigate și asta înseamnă că el va trebui să țină cont și de ce vrea populația urbană din statul New York, dar și de ce vrea populația din West Virginia, unde mineritul e totul. Pînă aici, sistemul e meticulos democratic.

Alt considerent de care fondatorii democrației americane au ținut seama e evitarea febrelor populare. Teama de tiranie și dominație autoritară a dus la prudență. Aici, sistemul e ușor rezervat față de elanul democratic. Fondatorii au refuzat să lase votul la discreția unei majorități naționale, ca în Europa, pentru că au socotit că un nebun sau un tiran poate cîștiga votul popular, dar va cîștiga mult mai greu numărul suficient de state și electori.

Palmaresul istoric e foarte interesant, în acest punct. În 200 de ani și 45 de alegeri prezidențiale, s-a întîmplat de cinci ori ca Președintele ales să piardă votul popular. De trei ori în secolul XIX și de două ori în acest secol (în 2000 și, acum, în 2016). În toate aceste cinci ocazii, cîștigătorii votului popular, dar și candidații învinși au fost reprezentanți ai Partidului Democrat, adică ai stîngii. Nimic întîmplător. Într-adevăr, e de crezut că dacă Statele Unite ar renunța la sistemul cu electori și ar trece la sistemul de vot popular direct, ca în Europa, Partidul Democrat ar fi avantajat. Căci, și în America, stînga e prin excelență o forță electorală mereu gata de promisiuni sociale și justițiare. Să nu uităm că, anul acesta, Hillary Clinton a promis exact schimbările care atrag voturi multe la nivel național: mărirea salariului minim, ștergerea sau transferarea datoriilor studenților, promovarea prioritară a minorităților. Problema a fost că un segment uriaș al societății americane e deprimat și sărăcit de închiderea sectoarelor industriale clasice. Acești oameni nu își doresc slujbe temporare mai bine plătite, de pildă la McDonalds, ci slujbe stabile pe bază de calificări industriale serioase. Promisiunile democraților au atras multă lume. Revolta celor ce l-au votat pe Trump a dus la un scor aproape egal la nivel național. Însă mult mai multe state au arătat că resping oferta democraților. Acest raport a tranșat victoria lui Trump.

Sistemul american poate fi cîntărit și comentat în multe feluri. Dar ideea după care sistemul e arbitrar sau că nesocotește premeditat poporul nu stă în picioare. Statele Unite sînt o societate mult prea complicată pentru alegeri omogene. În același timp, gîndirea profund democratică a fondatorilor a reușit să evite păcatele, rare, dar atestate, ale democrației de masă: tăvălugul colectiv sau așa numita tiranie a majorității. Acest amestec de consecvență și prudență poate da impresii paradoxale, dar s-a dovedit, pînă la urmă, o soluție bun. Culmea, Donald Trump cîștigătorul din acest an, e un demagog, dar șansa ca demagogia să preia cu totul sistemul de guvernare american e practic nulă. Și asta, în primul rînd, datorită sistemului care îi contrapune obligațiile față de statele componente și ponderea celorlalte puteri în stat.

Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu opiniile Radio Europa Liberă.