Traian Ungureanu

Oare de ce n-ar prelua Europa refugiații de azi, așa cum a preluat refugiații de ieri? Problema e că, în fiecare caz, există o deosebire fundamenală care separă situația gravă cu care se confruntă, astăzi, Europa de episoadele istorice menționate mai sus.

Cine citează politica de emigrație a Statelor Unite nu trebuie să uite că fluxurile de migranți au fost și sînt strict controlate strict la intrarea în America. Statele Unite n-au preluat niciodată emigranți în bloc. Pe de altă parte, episoadele trecute erau cazuri limitate la situații politice bine definite. Persecuția politică sau religioasă într-un stat sau un grup de state producea un număr limitat de refugiați politici autentici, însoțiți de un număr încă mai mic de falși refugiați plecați în căutarea unei vieți (economic) mai bune.

Astăzi ne aflăm într-o situație numeric și calitativ complet diferită. Există, fără îndoială refugiați politici autentici, dar ei sînt înghițiți de un val care echivalează cu un transfer de populație. Dacă discuțiile s-ar putea purta cu mintea limpede, atunci ar fi de observat că problema noului val de imigrație e capacitatea dubioasă de integrare. În fond, nu e deloc imposibil să concepem ultima mare mișcare a est-europenilor către vest, după admiterea esticilor în UE, ca un uraș transfer de populație consimțit. Cifrele sint nesigure, dar nu e exclus ca pînă la 10 milioane de est-europeni să fi trecut în Vest. Transferul a fost posibil pentru că legal apartenența la UE a topit frontierele. Mai important, însă, transferul a fost rapid și neproblematic tocmai pentru că statele gazdă știau că pot conta pe integrarea imediată a est-europenilor. Cazul actualului val e complet diferit. Bariera de adîncime e, pînă la urmă, incapacitatea de integrare a populațiilor arabo-africane, probată deja în nenumărate ghetto-uri arabe și africane din marile orașe vest-europene.

Europa s-a mai aflat în fața unor presiuni de acest gen și a mai trecut prin migrații provocate de polarizarea economică și civilizațională. Bogăția și stabilitatea europeană au atras de cîteva ori în ultimul mileniu populații care s-au desprins din propriul bazin geografic și au pătruns, de cele mai multe ori violent, pe marele platou de prosperitate europeană. De data asta, transferul nu mai e violent. El îți menține mobilul (accesul la prosperitatea și garanțiile europene), dar nu mai are nevoie de mijloace violente de penetrație.

Breșa e lărgită și mișcarea e sprijinită de climatul moral al teritoriului gazdă. Aici intră în joc spiritul unui veac în care toleranța și deschiderea se combină cu sentimentul de vinovăție și cu admirația pentru tot ce nu e occidental - toate sistematizate și incorporate în discursuri politice. Vinovăția și datoria ce obligațiile ce decurg din crimele regimurilor coloniale au devenit un fetiș. Acest cult a generat o atmosferă irespirabilă și a înlocuit orice formă de contra-argument sau dezbatere rațională. Din momentul în care întreaga cvilizație europeană e echivalată cu o crimă de dimensiuni globale împotriva restului lumii, Europa nu mai are cum să suscite fidelități sau patriotisme ci doar respingere și aversiune. Fără excepție, cei mai înverșunați detractori ai lumii europene și cei mai entuziaști susținători ai migrației de orice fel sînt europeni. Nu chiar orice fel de europeni. Aici intervine ipocrizia monumentală - atitudine dominantă între susținătorii politicii „progresiste”. De regulă, cei ce propovăduiesc în mediile de informare și în lumea politică deschiderea porților sînt feriți de efectele binefacerilor pe are le recomandă.

Migrația nu aduce numai daruri. Mai ales atunci cînd avansează masiv în societăți cu deficit demografic, migrația produce tensiuni și riscuri sociale cît se poate de concrete. Violența și criminalitatea cresc și zone tradiționale ale țării gazdă sînt, pur și simplu, decupate și luate sub control de noii veniți. Militanții pro-emigrație nu se lovesc de acest gen de probleme. În enorma lor majoritate, ei trăiesc în comunități prospere și perfect protejate de migranți și tulburări sociale. Restul societății nu are decît să se descurce cu situația creată de dogmele stîngii. Marii preoți ai migrației necondiționate nu se întîlnesc niciodată cu efectele ei. E foarte comod și profitabil electoral să faci, astăzi, politică și demagogie de stînga. Ce va fi mîine nu contează. Mai ales dacă li se întîmplă altora.

Numai cine nu vrea nu înțelege că Europa e, de la un cap la altul, presată de un enorm val de migrație. Ce se întîmplă acum la frontierele Europei nu e un episod accidental. Situația e explozivă nu numai pentru că masele de refugiați vor fi greu de absorbit, ci și pentru că înțelegerea crizei refugiaților a alunecat deja în domeniul ideologiei și al interpretărilor radicale.

Întinderea și intensitatea migrației care țintește Europa sînt, într-adevăr, uimitoare. Pe Mediterana, o flotă pestriță controlată de traficanți, aduce zeci de mii de africani și îi descarcă în Italia și Malta. Insule ale arhipelagului grec sînt punct de debarcare al unui șir de refugiați care vine, în cea mai mare parte, din Siria. Frontiera bulgaro-greacă e forțară lunar de sute de migranți ilegali, sosiți prin Turcia, din Siria, Afganistan și Iraq. Ungaria și-a blocat frontiera cu Serbia pentru a opri emigranți porniți din Kosovo. Franța încearcă să astupe căile de intrare pe unde pătrund africani și arabi după debarcarea în Italia. La Calais, în punctele de trecere spre Anglia, peste Canalul Mînecii, se strînge și se îngroașă o tabără de migranți care numără acum în jur de 4000 de persoane. Toți încearcă să se ascundă în camioanele care trec din Franța în Anglia. Toate datele tind spre cote de alarmă și un lucru ar trebui să fie clar: nu ne mai aflăm în fața unui proces controlabil. Ne aflăm, dimpotrivă, în fața unui val de dimensiuni istorice cu atît mai plin de imprevizibil cu cît găsește Europa slab pregătită, în special politic și moral.

Asta înseamnă că liderii politici europeni sînt într-o poziție tot mai delicată. Dependenți de linia așa numitului „comentariat” (presă, ONG-uri, partide ale stîngii, militanți radicali) ei se îndepărtează tot mai mult de părerile unei majorități populare care domină numeric, dar se teme să se manifeste public. Mai simplu spus, multă lume e înspăimîntată sau ostilă, dar forțele stîngii au creat o situație la marginea șantajului. Oricine se abate de la linia „corectă” e denunțat rapid ca monstru intolerant, inuman, facist și rasist, după care e, pur și simplu, scos din viața publică. Linia „corectă” e, de fapt, o dogmă în expanisune. Partizanii migrației automate și totale sînt foarte siguri pe ei și produc frenetic noi și noi idei cu care doboară recorduri de neimaginat. De unde atîta energie și de unde atîta siguranță?

Fără îndoială, victoria stîngii radicale în Grecia și criza economică a ultimilor ani au suflat în pînzele și în discursurile stîngii. Între cele mai recente exemple de idei lansate de stînga (și unori preluate servil de politicieni de centru sau de dreapta) strălucesc propuneri uimitoare prin inventivitate și îndrăzneală dusă pînă la insolență. Astfel, politicieni liberali, ecologiști, socialiști sau anarhiști au început să vorbească foarte serios de introducerea așa numitelor „vize umanitare”. În traducere, e vorba de un sistem care ar pune capăt asaltului multiplu al migranților ilegali și i-ar așeza la cozile pentru vize la frontieră sau în țările de baștină. Efectul ar fi o formulă de introducere oficială și organizată a tuturor celor ce vor să intre în statele Uniunii Europene. Altă idee uluitoare e observația după care traficanții de persoane, care fac averi enorme din banii plătiți de cei ce vor supraviețui sau nu transbordărilor nu sînt, de fapt, ce par.

Pentru politicienii stîngii e vorba, în realitate, de binefăcători ai comunităților locale, de vreme ce banii obținuți din trafic se întorc la comunitate și sînt, adesea, singura sursă de venit locală. Alții îndeamnă la copierea modelului american. Europa ar trebui să devină pentru emigranții ilegali din Africa și Asia ce au fost Statele Unite pentru emigranții europeni legali ai secolelor XIX și XX. În sfîrșit, alții coboară în istorie și evocă marea tradiție de toleranță a Europei, citînd episoade faimoase ca azilul olandez pentru protestanții francezi persecutați în secolul XVI, deschiderea Angliei în fața refugiaților evrei scăpați din Germania nazistă, admiterea în Occident a fugarilor evadați din lagărul comunist sau a refugiaților nord vietnamezi plecați pe mare, cît mai departe de statul comunist. Aparențele acestor argumente pot înșela.