Traian Ungureanu

Dacă ne-a făcut vreun cadou, scandalul FIFA ar trebui să fie ocazia adevărurilor spuse tranșant. Practic, numai naivii sau prizonierii iluziilor mai pot crede că atleții care sfidează săptămînal genetica sînt curați. Usain Bolt nu poate fi un atlet care aleargă mai repede decît el însuși doar pentru că e muncitor, talentat și cuminte. Lista miracolelor trucate e ușor de scris: luați orice nume de supercampion și veți scrie, de fapt, de tot atîtea ori numele lui Lance Armstrong. Dopajul e generalizat și greșit înțeles. Nimeni nu se dopează doar pentru că vrea să cîștige aurul. Toată lumea se dopează pentru că, dacă n-o face, iese din cursă.

Sportul, în varianta datoare să furnizeze continuu supermani, recorduri și granițe sfărmate, presupune dopajul. Cine vrea să rămînă curat e liber să o facă, dar va fi silit să își manifeste virtutea undeva departe de stadioane și camerele tv, în parcuri sau pe cîmp. O religie nu se ține fără sfinți, iar sfinții sînt datori, prin contractul semnat cu o umanitate setoasă de iluzii, să producă miracole. Umanitatea a plonjat în mania religioasă a sporturilor și, după apariția televiziunii, a devenit dependentă de perfecțiunea spectacolului. Regia deficitară nu mai e acceptabilă. De la Liga Campionilor, la Jocurile Olimpice, la Marile Shlem-uri ale tenisului și la Mondialele de orice, toate spectacolele trebuie să fie un izvor de fast și să livreze, timp de o săptămînă, o lună sau un sezon, iluzia perfecțiunii ca sumă de succese inevitabile. Dorința de distracție, în sensul evadării prelungite din limitările impuse de lumea reală, a creat un spațiu larg pentru industria ceremoniilor gigantești. De aici pînă la corupție e un pas mic și pasul a fost făcut la începutul anilor '70.

Televiziunea a creat audiențe globale și sportul a răspuns prin înmulțirea și supradimensionarea competițiilor. Evident, procesul a antrenat o masă financiară enormă. La fel de evident, boom-ul a fost preluat de rețele de patronaj și corupția a devenit noul modus operandi. Nu e deloc întîmplător că, din 1974 încoace, așadar în ultimii 41 de ani, FIFA a avut doar doi Președinți. Coreea de Nord stă, totuși, mai bine cu trei lideri supremi. Structura instituției a degenerat rapid, după epoca Stanley Rous - epoca sfărșită în 1974 în care FIFA a lucrat sub prezumpția de fair play, așezată de tradiția fondatoare britnică la baza sporturilor moderne.

Căderea în generatorul mediatic și globalizarea fabricii de vise au impus o cu totul altă formulă managerială. Un autocrat și o elită de vasali bine unși au preluat sarcina de a plimba circul de la un cap la altul al pămîntului, în condiții de control legal minim. Expanisunea a dus, în paralel, la perfecționarea corupției și la sacralizarea jocului protejat, acum, de superalibiuri etice: democratizarea, dezvoltarea, anti-rasismul și plata datoriilor morale către lumea a treia.

La un loc, frauda, cu ramurile ei complementare corupția și dopajul, sînt instrumentele deplorabile, dar necesare pentru menținerea unei construcții mitologice uriașe. Problema nu e mitologia ci lipsa ei de suport în realitate. Pentru prima oară, o mitologie globală se mărginește la spectacol și entertainment. Sporturile sînt parte a concertului care reunește în același pachet distractiv filmul, muzica pop și celebritatea. Toate au suferit o degradarea rapidă, presate de nevoia de consum a unui public practic nelimitat. Și toate sînt, acum, administrate la limita legii și a naturii. Dopajul joacă rolul efectelor speciale din filme.

Corupția internă nu e altceva decît o formă de libertate infracțională stimulată de triumful neontenit, necondiționat și nelimitat al sporturilor. FIFA a fost lovită de justiția americană, inamicul natural al anarhiei, inclusiv al anarhiei onirice instalată de cultul sporturilor. Dar episodul FBI nu va rezolva și nu va pune capăt avalanșei. Atîta vreme cît nevoia de distracție și distragere a lumii va dicta și va face legea.

Dincolo de sau, mai degrabă, în măruntaiele afacerii FIFA se ascund cîteva adevăruri care descriu incomod dar exact aliajul mitologic și politic pe care continuăm să-l botezăm cu formula „vremurile moderne”. Faptele brute sînt aceleași megacoțcării în serie care țin prima pagină a ziarelor însoțite de fotografii mari din care surîde dinozaurian Sepp Blatter. Ultimele noutăți vorbesc de un gol neregulamentar acoperit de cinci milioane de euro la Franța-Irlanda în preliminariile Cupei Mondiale 2010. Altă noutate privește o livrare de armament german către Arabia Saudită, pentru un vot favorabil la atribuirea Cupei Mondiale 2006. Milioanele de euro și dolari curg pe canale sportive și politice.

Însă înțelesul faptelor și, mai ales, extensia lor globală sînt altă poveste. După Congresul extraordinar organizat în grabă la începutul lui decembrie, FIFA va fi reamenajată, iar Blatter evacuat dar asta nu înseamnă că locul va rămîne gol. Falimentul luxuriant al FIFA a scos la iveală, pentru o clipă, încheieturile unui sistem generat și întreținut de un motor colectiv, de un acord global are a făcut din sport un obiect speculativ universal și, în cele din urmă, un substitut existențial. În cuvinte ceva mai cuminți, se spune că sportul a cucerit lumea. Deobicei, această remarcă trece însoțită de un aer de binefacere și mîndrie generală. Nimeni nu pare interesat de fiscalitate: cît a costat și ce impozit continuă să extragă universalizarea sportului?

Două din secretele pe care se sprijină cultul global al sportului explică mai bine de ce scandalul FIFA e consecința nu tocmai neașteptată a propriilor noastre dorințe. E vorba de dopaj și corupție. Amîndouă sînt fiice bune ale fraudei dar, paradoxal, asta e mai puițin important. Partea cu adevărat interesantă e, în acest caz, funcția. Ce nu e, încă, destul de clar și rămîne, în orice caz, greu de acceptat e că atît dopajul cît și corupția sînt, fiecare în felul ei, ingrediente ale spectacolului. O lume cucerită de sport și, mai cu seamă, de fotbal nu poate fi decît o lume care s-a lăsat cucerită, o lume care a acceptat să investească masiv în jocuri și iluzia pe care o furnizează.

Necesarul colosal de iluzii și fantasme al lumii nu poate fi satisfăcut decît în situația în care sportul are și mijloacele de a se face nelimitat. Ne dorim și, dealtfel, ne-am obișnuit să vedem recorduri neverosimile pe suta de metri plat și campioni care domină 10-15 ani o disciplină sau căștigă peste cinci titluri la o Olimpiadă. Din păcate, asta înseamnă, mai departe, că dopajul e obligatoriu. Performanța sportivă a scăpat de restricțiile care îi cereau bun simț și credibilitate umană, dar a făcut-o numai și numai după ce a înglobat dopajul. Cum, însă, sportul n-a lepădat vechile legături cu educația și moralitatea, dopajul e un bun secretizat. Nimeni nu acceptă participarea deschisă a dopajului la întreținerea iluziei și în consecință toată lumea a învățat să creadă în infinitatea performanței. Adevărul din spatele scenei spune că toată lumea se dopează în timp ce agențiile de control învață cum să limiteze daunele.