Traian Ungureanu

Dincolo de sau, mai degrabă, în măruntaiele afacerii FIFA se ascund cîteva adevăruri care descriu incomod dar exact aliajul mitologic și politic pe care continuăm să-l botezăm cu formula „vremurile moderne”. Faptele brute sînt aceleași megacoțcării în serie care țin prima pagină a ziarelor însoțite de fotografii mari din care surîde dinozaurian Sepp Blatter. Ultimele noutăți vorbesc de un gol neregulamentar acoperit de cinci milioane de euro la Franța-Irlanda în preliminariile Cupei Mondiale 2010. Altă noutate privește o livrare de armament german către Arabia Saudită, pentru un vot favorabil la atribuirea Cupei Mondiale 2006. Milioanele de euro și dolari curg pe canale sportive și politice.

Însă înțelesul faptelor și, mai ales, extensia lor globală sînt altă poveste. După Congresul extraordinar organizat în grabă la începutul lui decembrie, FIFA va fi reamenajată, iar Blatter evacuat dar asta nu înseamnă că locul va rămîne gol. Falimentul luxuriant al FIFA a scos la iveală, pentru o clipă, încheieturile unui sistem generat și întreținut de un motor colectiv, de un acord global are a făcut din sport un obiect speculativ universal și, în cele din urmă, un substitut existențial. În cuvinte ceva mai cuminți, se spune că sportul a cucerit lumea. Deobicei, această remarcă trece însoțită de un aer de binefacere și mîndrie generală. Nimeni nu pare interesat de fiscalitate: cît a costat și ce impozit continuă să extragă universalizarea sportului?

Două din secretele pe care se sprijină cultul global al sportului explică mai bine de ce scandalul FIFA e consecința nu tocmai neașteptată a propriilor noastre dorințe. E vorba de dopaj și corupție. Amîndouă sînt fiice bune ale fraudei dar, paradoxal, asta e mai puițin important. Partea cu adevărat interesantă e, în acest caz, funcția. Ce nu e, încă, destul de clar și rămîne, în orice caz, greu de acceptat e că atît dopajul cît și corupția sînt, fiecare în felul ei, ingrediente ale spectacolului. O lume cucerită de sport și, mai cu seamă, de fotbal nu poate fi decît o lume care s-a lăsat cucerită, o lume care a acceptat să investească masiv în jocuri și iluzia pe care o furnizează.

Necesarul colosal de iluzii și fantasme al lumii nu poate fi satisfăcut decît în situația în care sportul are și mijloacele de a se face nelimitat. Ne dorim și, dealtfel, ne-am obișnuit să vedem recorduri neverosimile pe suta de metri plat și campioni care domină 10-15 ani o disciplină sau căștigă peste cinci titluri la o Olimpiadă. Din păcate, asta înseamnă, mai departe, că dopajul e obligatoriu. Performanța sportivă a scăpat de restricțiile care îi cereau bun simț și credibilitate umană, dar a făcut-o numai și numai după ce a înglobat dopajul. Cum, însă, sportul n-a lepădat vechile legături cu educația și moralitatea, dopajul e un bun secretizat. Nimeni nu acceptă participarea deschisă a dopajului la întreținerea iluziei și în consecință toată lumea a învățat să creadă în infinitatea performanței. Adevărul din spatele scenei spune că toată lumea se dopează în timp ce agențiile de control învață cum să limiteze daunele.

De altfel, Germania și Franța par să fi căzut de acord asupra unei Uniuni Europene restrînse, mai mult sau mai puțin egală cu statele avansate ale zonei euro. Planul confirmă miopia optimistă în care intensificarea integrării europene provoacă o mai bună dezintegrare. În chiar clipa în care Europa se preface în blocuri lipsite de interes comun, Germania își întoarce privirea spre sine și insistă pe un exercițiu de corectitudine europeană menit să consolideze exemplar zona euro. Mișcarea va plasa, evident, statele UE din afara zonei euro la o distanță sporită de centru și va întări tendința de stratificare a Europei.

Sudul, dar mai ales Estul, vor deveni semi-oficial locatari ai unei Uniuni Europene de rangul doi. Prețul e discutabil. Dacă e vorba doar de fixația germană care cere un euro protejat, atunci riscurile sînt de neînțeles. În fond, Germania pune zona euro înaintea Europei pentru că nu poate accepta să trăiască pentru un timp, un pic mai rău. Punctul de vedere economic e la putere în Germania. Punctul de vedere politic e absent.

Oricît ar părea de curios, această situație spune că Germania e un stat slab. Obsesia exporturilor nu va face față crizei politice pe care o alimentează involuntar. Cei ce repetă, de un număr de ani, că Germania trebuie să conducă, înțeleg prin asta curaj politic. Germania e, însă, redusă la propriul succes economic și e, în continuare, condiționată sever de povara memoriei istorice. Trauma războiului a permis instalarea unui complex politic și militar care înseamnă refugiul în excelență economică, dependența de relația cu Rusia, dar și o teribilă răstălmăcire a necesităților europene.

Dacă rezultatul ușltimilor 70 de ani de istorie va fi o Mini-Super-Europă înconjurată de state tampon și blocuri precare, visul european se va sfîrși cu un blocaj fără viitor. Esteuropenii au așteptat mult de la Parteneriatul cu Europa. Vocile resentimentare se vor grăbi să spună că singurul lucru sosit de la Bruxelles e austeritatea. Nu e adevărat.

Fără asistența și cooperarea cu Uniunea Europeană, Estul ar fi fost o colecție de republici ciudate și anapoda, dominate de Rusia și de propria inepție. Însă Estul European nu poate rămîne la jumătatea drumului. Instalarea unui status quo indecis și negociabil va bloca dezvoltarea statelor Estului, de o parte și de cealaltă a frontierei Uniunii Europene. Proiectul european nu se va finaliza și, din acest motiv, va deveni mai fragil și, în cele din urmă, perisabil. E complet inutil și chiar lipsit de onestitate să explicăm fractura Vest-Est prin lipsa de calitate politică a Europei de Est. În fond, Europa de Est e rezultatul istoriei europene exact în aceeași măsură ca Europa de Vest.

Corupția, accesele anti-liberale și subdezvoltarea Estului vor fi contracarate foarte greu și asta numai și numai dacă vor fi asumate la nivel european. Valul de recomandări severe plecat spre Est se întețește, în mod suspect, pe măsură ce angajamentul politic al Vestului scade. Ar fi o mare eroare ca insistența asupra reformelor să fie paravanul care maschează dezangajarea politică a Vestului într-o zonă care a început, totuși, să meargă în direcția bună. Ca în atîtea alte situații grave, clișeele își găsesc rostul: Europa va fi doar împreună sau nu va fi deloc.