Traian Ungureanu

E tot mai probabil că, într-un fel sau altul, Grecia va ieși din circuitul financiar al zonei euro. De fapt, convulsiile analitice ale comentatorilor trimit un cititor atent la concluzia că Grecia e deja în afara circuitului din care mai face doar formal parte.

Două variante generale se profilează pentru viitorul imediat. Grecia cade din zona euro, revine la drahmă, trece prin șocuri repetate și multiple, după care revine - să sperăm - la un minimum de stabilitate. Sau, în a al doilea scenariu, Grecia se agață de euro și e ținută pe linia de plutire (de fapt, un pic sub) cu ajutorul unui mare acord între guvern și creditorii internaționali. În ambele situații, credibilitatea zonei euro e compromisă. Acasă, Grecia va recupera, cel mult, dreptul de a da speranțe generației viitoare. Mult mai sigur e că Grecia va semna certificatul de incapacitate al Europei finanicare. Ce va fi, va fi. E, poate, mai important de înțeles, acum, ce a fost.

Cine și cum a creat situația care premerge eșecului? Răspunsul nu e atît de complicat dar nu va veni prea lesne. Multă lume se teme să declare sau nu se poate convinge că euro-impasul concretizat de Grecia e rezultatul direct al lipsei de viziune și curaj politic dominantă în Europa. În primul rînd, în Germania. Căci drama greacă are doi co-autori: nechibzuința profundă a Greciei și obtuzitatea maiestuoasă a Germaniei.

Despre nechibzuința greacă e ușor de vorbit și s-a tot vorbit. Practicile elementare de prudență financiară au fost și continuă să fie o temă de science fiction în politica greacă. Ipocrizia e o altă trăsătură adîncă a societății grecești care se complace într-un sistem fraudulos, dar insistă să rămînă în euro, pe baza convingerii că moneda euro aduce un soi de onorabilitate democratică și un titlu de bună purtare occidentală. E de știut că statul grec e - cu 16% din PIB - cel mai mare plătitor de pensii din Europa. Într-adevăr, numai cine nu vrea pare să nu aibă o pensie sau o pensioară în Grecia.

Risipa și inconsistența sînt de-a dreptul înrădăcinate în politica economică și, mai mult decît atît, în mentalitatea cotidiană greacă. Acest soi de trai cu bani de mîine pe ziua de azi e o formulă greu de înțeles pentru state de mare rigoare ca Germania. În Grecia, această formulă face regula. Viața la modul grecesc e condusă de un soi de comunitarism în care toată lumea se simte îndreptățită la întreținere de stat și, simultan, la evaziune fiscală. Una din temele fixe ale lumii grecești e „statul e dator să ne țină iar noi sîntem datori să furăm statul”. Tema nu e străină de alte societăți, în special în fostele state comuniste, dar a atins, în Grecia, puterea unui cult inatacabil. Toate aceste trăsături derutante erau binecunoscute. Grecia nu trebuia să surprindă pe nimeni. O anumită naivitate continuă să reziste, însă, printre cei ce nu cunosc îndeajuns lumea Sudului și a Estului european.

Problema cu adevărat subestimată e, însă, componenta germană. E vorba de o lipsă de flexibilitate și anticipație politică pe care prea mulți lideri germani o confundă cu realismul politic. Germania a insistat, în special prin Ministrul de Finanțe, Schauble, și prin Cancelarul Merkel, ca Grecia să treacă la o dezintoxicare acerbă. Rețeta era justificată. Administratrea ei a fost, însă, defectuoasă. Mai precis, după ce guvernul Prmierului Samaras a trecut la fapte și a reușit, chiar, să obțină anul trecut primul surplus bugetar cunoscut de Grecia în istoria recentă, Germania a rămas cu piciorul pe accelerator și a cerut continuarea neabătută a regimului de strictă austeritate. Evident, era și va mai fi loc de austeritate pentru multă vreme în Grecia. Însă nu asta era problema.

Lipsa de flexibilitate temporară a Germaniei a fost eroarea care a pregătit terenul pentru apariția la putere a unui guvern de extremă stîngă, gata de cea mai virulentă demagogie și mai mult decît doritor să își scufunde țara de dragul luptei ideologice cu marele dușman capitalist. Într-o măsură deloc neglijabilă, Syriza și Primul Ministru Tsipras sînt rezultatul direct al lipsei de înțelegere germane. O ipoteză documentată de un ziar bine informat în probleme europene spune că Primul Ministru Tsipras a fost refuzat abrupt de Cancelarul Merkel atunci cînd a cerut un răgaz de cîteva luni în finanațarea datoriilor statului grec. A urmat prăbușirea guvernului Samaras, singurul aliat politic al Occidentului și primul executiv care a reușit să redreseze Grecia după ani de turbulență.

Imediat după instalare, noul guvern al Primului Ministru Tsipras s-a ținut de cuvînt și a trecut la sfidare totală. După șase luni de guvernare Syriza, Grecia e pe punctul a de a ieși din zona Euro, iar Primul Ministru Tsipras pe punctul de a lua complice, într-o minicună colosală, întreaga societate greacă. Ultimele declarații ale lui Tsipras au transformat Fondul Monetar Internațional într-o instituție criminală și Grecia într-o țară de victime care suferă „fără vină”. Cu aceste date, Grecia riscă să facă un pas de somnambul în direcția greșită. Ceea ce e mult mai important decît chiar situația economică și, pînă la urmă, singurul lucru care contează. E, din păcate, și lucrul pe care Germania și ansamblul decident al Uniunii Europene nu l-au înțeles.

Dacă ne-a făcut vreun cadou, scandalul FIFA ar trebui să fie ocazia adevărurilor spuse tranșant. Practic, numai naivii sau prizonierii iluziilor mai pot crede că atleții care sfidează săptămînal genetica sînt curați. Usain Bolt nu poate fi un atlet care aleargă mai repede decît el însuși doar pentru că e muncitor, talentat și cuminte. Lista miracolelor trucate e ușor de scris: luați orice nume de supercampion și veți scrie, de fapt, de tot atîtea ori numele lui Lance Armstrong. Dopajul e generalizat și greșit înțeles. Nimeni nu se dopează doar pentru că vrea să cîștige aurul. Toată lumea se dopează pentru că, dacă n-o face, iese din cursă.

Sportul, în varianta datoare să furnizeze continuu supermani, recorduri și granițe sfărmate, presupune dopajul. Cine vrea să rămînă curat e liber să o facă, dar va fi silit să își manifeste virtutea undeva departe de stadioane și camerele tv, în parcuri sau pe cîmp. O religie nu se ține fără sfinți, iar sfinții sînt datori, prin contractul semnat cu o umanitate setoasă de iluzii, să producă miracole. Umanitatea a plonjat în mania religioasă a sporturilor și, după apariția televiziunii, a devenit dependentă de perfecțiunea spectacolului. Regia deficitară nu mai e acceptabilă. De la Liga Campionilor, la Jocurile Olimpice, la Marile Shlem-uri ale tenisului și la Mondialele de orice, toate spectacolele trebuie să fie un izvor de fast și să livreze, timp de o săptămînă, o lună sau un sezon, iluzia perfecțiunii ca sumă de succese inevitabile. Dorința de distracție, în sensul evadării prelungite din limitările impuse de lumea reală, a creat un spațiu larg pentru industria ceremoniilor gigantești. De aici pînă la corupție e un pas mic și pasul a fost făcut la începutul anilor '70.

Televiziunea a creat audiențe globale și sportul a răspuns prin înmulțirea și supradimensionarea competițiilor. Evident, procesul a antrenat o masă financiară enormă. La fel de evident, boom-ul a fost preluat de rețele de patronaj și corupția a devenit noul modus operandi. Nu e deloc întîmplător că, din 1974 încoace, așadar în ultimii 41 de ani, FIFA a avut doar doi Președinți. Coreea de Nord stă, totuși, mai bine cu trei lideri supremi. Structura instituției a degenerat rapid, după epoca Stanley Rous - epoca sfărșită în 1974 în care FIFA a lucrat sub prezumpția de fair play, așezată de tradiția fondatoare britnică la baza sporturilor moderne.

Căderea în generatorul mediatic și globalizarea fabricii de vise au impus o cu totul altă formulă managerială. Un autocrat și o elită de vasali bine unși au preluat sarcina de a plimba circul de la un cap la altul al pămîntului, în condiții de control legal minim. Expanisunea a dus, în paralel, la perfecționarea corupției și la sacralizarea jocului protejat, acum, de superalibiuri etice: democratizarea, dezvoltarea, anti-rasismul și plata datoriilor morale către lumea a treia.

La un loc, frauda, cu ramurile ei complementare corupția și dopajul, sînt instrumentele deplorabile, dar necesare pentru menținerea unei construcții mitologice uriașe. Problema nu e mitologia ci lipsa ei de suport în realitate. Pentru prima oară, o mitologie globală se mărginește la spectacol și entertainment. Sporturile sînt parte a concertului care reunește în același pachet distractiv filmul, muzica pop și celebritatea. Toate au suferit o degradarea rapidă, presate de nevoia de consum a unui public practic nelimitat. Și toate sînt, acum, administrate la limita legii și a naturii. Dopajul joacă rolul efectelor speciale din filme.

Corupția internă nu e altceva decît o formă de libertate infracțională stimulată de triumful neontenit, necondiționat și nelimitat al sporturilor. FIFA a fost lovită de justiția americană, inamicul natural al anarhiei, inclusiv al anarhiei onirice instalată de cultul sporturilor. Dar episodul FBI nu va rezolva și nu va pune capăt avalanșei. Atîta vreme cît nevoia de distracție și distragere a lumii va dicta și va face legea.