Traian Ungureanu

Toată lumea a răsuflat ușurată după alegerile locale din Franța. Frontul Național, partidul radical care crescuse exploziv în sondaje, nu a reușit să cîștige nici una din cele 13 regiuni administrative ale țării. De fapt, Frontul Național nu a pierdut ci a fost împiedicat să cîștige. Povestea alegerilor locale din Franța e plină de înțelesuri, unele pentru ziua de azi, altele, mai puțin vizibile, pentru viitorul democrației. Așadar povestea trebuie spusă pe îndelete, cu răbdare și fără teamă de etichete neplăcute. Da, Frontul Național e un partid radical, extremist, naționalist sau cum vor să îi mai spună indignații care fac palmares democratic din asemenea etichete. Dar radicalii de la Frontul Național sînt și un partid legal, parte importantă a sistemului politic francez. Discuția despre consecințele recent încheiatelor alegeri din Franța nu e un prilej de a lua partea extremiștilor ci o problemă care pune în dezbatere actuala formulă de organizare și funcționare a sistemului politic democratic. Așadar, ce s-a întîmplat la alegerile locale din Franța?

Sistemul francez spune că alegerile locale au loc în două tururi, la distanță de o săptămînă. În primul tur, candidații Frontului Național au terminat pe primul loc în 6 din regiunile administrative ale Franței. După primul tur, Frontul Național a devenit, cu 6 milioane de voturi, cel mai mare partid al Franței. Rezultatele nu au surprins. Sondajele spuneau demult că Frontul Național va face o figură remarcabilă. Atentatul terorist din 13 niembrie de la Paris a contribuit, probabil, la creșterea popularității Frontului Național.

Ce s-a întîmplat, după o săptămînă, în turul doi? Pe scurt, cele două mari partide tradiționale ale dreptei și stîngii - Republicanii și Socialiștii - au declarat în mod repetat și ultimativ că o victorie a Frontului Național va pune în pericol democrația în Franța. Nu discutăm aici cît de întemeiat e acest avertisment. Ce contează cu adevărat e că avertismentul e credibil și a fost înțeles de un mare număr de alegători ai dreptei și ai stîngii. În consecință, foarte mulți alegători francezi au votat tactic în turul doi. Adică au votat cel mai bine plasat candidat din afara Frontului Național, fie că el era de dreapta sau de stînga. Cu alte cuvinte, voturile stîngii și dreptei s-au unit și s-au dus la candidatul care putea bate Frontul Național. Tactica a funcționat perfect și a blocat toți candidații Frontului Național. La capătul celui de-al doilea tur, Frontul Național a pierdut toate pozițiile, chiar și acolo unde avea, după primul tur, un avans de 20-25%. Frontul Național nu a cîștigat nici o regiune. Partidul care dominase scena în primul tur, a terminat turul doi în afara scenei. Imediat după încheierea alegerilor, toată lumea bună a politicii franceze a trecut la felicitări în cruciș. Dreapta a felicitat stînga, stânga a felicitat dreapta și, împreună, dreapta și stînga au felicitat alegătorii. Manevra de vot care a barat Frontul Național a fost prezentată ca efortul eroic prin care Franța a salvat democrația. Analiștii au explicat, mai departe, că partidele tradiționale și-au dovedit patriotismul, iar alegătorii au arătat că știu să își folosească puterea de vot cu inteligență. Pentru moment lucrurile stau sau par să stea chiar așa. Partidele tradiționale și alegătorii francezi au evitat o răsturnare șocantă de situație. Mai departe încep întrebările. Totuși, ce e de spus despre cei 6 milioane de alegători care au votat Frontul Național? E votul lor inutil? Și ce se poate spune despre o democrație care nu își învinge adversarul cu argumente ci cu manevre tactice de vot?

Dezagregarea programatică a Crăciunului e o temă veche și, ca orice poveste repetată anual, o discuție plictisitoare. Iar despre nebunii care dau cu insecticid pe Crăciun? Parcă am mai auzit povestea asta și anul trecut și în anul dinainte. Așa e. Povestea se repetă dar lucrurile nu stau pe loc. Aroganța crește. Legătura cu datele ultime ale identității scade sau dispare. Fostul Crăciun e un gol populat mecanic de persoane obiective și respect pentru tot ce e cît mai străin de lumea - pardon de expresie! - Occidentului creștin. Pericolul e tocmai repetarea tot mai autoritară a acestei dezgoliri. Un număr de personaje decise au decis că sînt în măsură să elimine erorile majorității. Universitarii și luminații mediilor politico-mediatice dovedesc fără prea mare efort o vocație autoritară care ne spune că fanatismul ideologic nu e mort. Că am trecut degeaba prin tragediile secolului XX și că istoria nu slujește la nimic. Încă o dată, o elită o ia razna și se pune pe făcut curățenie între oameni. Sigur, nu curge sînge și nu se construiesc lagăre. Nenorocirea e în altă parte și e, poate, mai întinsă. O sete neînfrînată de negație și evadare lovește din toate părțile la temelia culturii europene. Peste toate, o ignoranță extraordinară șterge orice urmă de cunoaștere. Creștinismul? Ceva legat de cruciade, inchiziție și superstiție. O piedică fără de care am fi avut libertăți sexuale, plus dreptul la contestație permanentă, cu 2000 de ani mai devreme. Demolarea bățoasă a unei culturi pe care nimeni nu se obosește să o cunoască e un sport introdus devreme, încă de pe băncile școlii, spre anularea imediată a reperelor. Tot mai mulți oameni pornesc la drum conduși de o seninătate vecină cu tembelismul. Lumea a început ieri sau ,în cel mai rău caz, alaltăieri și se reduce la cîteva adevăruri incontestabile. În centrul lor stă noua regină a conștiinței europene, legea fundamentală a vieții publice și oficiale care stabilește că Occidentul e tot ce a fost, este și va fi mai rău pe lume. Singurele fapte certe în istoria Occidentului trimit la cruzime, exploatare și injustiția în relațiile cu celelalte, cu toate celelate, culturi ale lumii. Occidentul e vinovat prin definiție și trebuie disprețuit din oficiu. Simpla apariție, fie ea și decorativă, a simbolurilor și tradițiilor occidentale e o insultă care lovește indecent și profund persoane nevinovate venind din alte culturi. Un brad sau un colind de Crăciun pot provoca o suferință cumplită unui musulman care va retrăi pe loc tragedia însumată a generațiilor călcate în picioare de imperialismul occidental. În fața unei asemenea declarații de război, bunul occidental reeducat trebuie să se simtă încă mai vinovat și să își smulgă din inimă și din cap orice posibilă urmă de simpatie pentru lumea în care, din păcate, s-a născut. Numai așa și numai perseverînd, va reuși el să se curețe de păcatele impardonabile ale unei civilizații criminale, singura civilizația care a pătat pămîntul, a devastat culturi inocente și a pus gînd rău naturii.

Cu aceste gînduri, se pregătește de autosuprimare omul occidental, în varianta promovată de cei mai școliți și mai vizibili occidentali. Crăciunul e un detaliu într-o dramă de mari proporții dar e detaliul de la care putem începe să descriem această epocă de nebunie renăscută.