Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. Cîteva exemple nu strică, ba chiar pot ajuta un pic la menținrea bunei dispoziții și, ceva mai mult, la tristeți fără leac.

Un caz tipic pentru mediile academice americane e Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. Peste tot în lumea ocidentală, televiziuni și ziare de mare circulație fac eforturi severe și reușesc să evite în programele lor cuvîntul Crăciun. Publicul e, totuși încurajat să sărbătorească ceva destul de neclar care se leagă de iarnă. La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! Asta lasă, totuși, descoperite celelalte anotimpuri. Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon!

De notat, că deși misteriosul sezon menționat începe și se termină, în fiecare an, nimeni n-a reușit să-i dea de urmă și să-i pună un nume. De pildă, Felcitări cu ocazia Sezonului Wami, Bawami sau chiar Wamibawami. Cu fiecare an, Crăciunul mai pierde un pic în ochii oficialităților și ai decidenților în materie de ce se cade și ce nu se cade. După placul și gustul acestor îndrumători, Crăciunul trebuie să fie o ocazie și nu o sărbătoare, o împrejurare banală care amestecă etica de spital cu veselia unui orfelinat și rigorile unei bune ședințe de partid comunist. Noile directive au o fermitate sporită și transformă universitățile, ecranele tv și instituțiile publice în obiective strategice, puse sub pază și bîntuite de frica abaterii de la dogmă. Măcar pentru cîteva zile, în jurul datei de 25 a Sezonului, tot felul de titrați și aspiranți la funcții se simt puternici și drepți în relație cu un public rămas în urmă dar încă reeducabil. Totuși, în depărtare se văd zorii unor vremuri mai bune. Căci generațiile care abia încep să intre în viața publică sînt în mare parte formate pe noul calapod. Munca educatorilor a dat roade și tot mai mulți oameni cuprinși între 15 și 30 de ani nu mai au nevoie de paznic și călăuză. Au învățat să se descurce singuri, adică scriu felicitări cu urări de Sezon, evita orice contact cu brazii și știu să aprecieze cum se cuvine cînturile africane sau arabe care au dat la o parte colindele reacționare de Crăciun. Peste toate, toți cei recuperați și smulși din întunericul creștin sînt mîndri că pot, în sfîrșit, sărbători ceva universal, multicultural și multirasial, fără să mai punem la socoteală cîștigurile aduse de o dietă exemplară pe timp de iarnă. La capătul acestui tur de forță și gîndire, e totuși de întrebat: cum am ajuns atît de proști? Nu! Atît de ridicoli. Și fanatici.


Atentatele de la Paris au doborît o barieră retorică respectată în toată Europa: brusc toată lumea a început să vorbească de război. Președintele Franței a reacționat imediat după atacul terorist declarînd că Franța e în război. Guvernul britanic a trecut prin Parlament un plan de bombardamente pe care l-a calificat drept parte a războiului cu așa zisul Stat Islamic. Rusia a trecut rapid la acțiune și a anunțat că e angajată într-un război, după ce sute de cetățeni ruși au fost uciși la bordul unui avion doborît de teroriști musulmani. Șefi de stat și de guvern au anunțat solemn declanșarea unui război greu de descris. În primul rînd, pentru că nu e clar cine e adversarul. Statul Islamic, desigur. Dar Statul Islamic nu e o adresă precisă, nici un contur pe hartă și nici o armată în uniformă. Nici tabăra aliată nu e mai bine definită. Războiul declarat de Occident și de Rusia e purtat într-o alianță indirectă, scuturată de controverse și neînțelegeri grave care au culminat cu un incident armat între Turcia (membru NATO) și Rusia.

În plus, forțele cît de cît aliate pe frontul sirian sînt adversare pe frontul ucrainean. Cea mai ciudată trăsătură a noului război e, însă, absența ostilităților de contact. Nici Occidentul, nici Rusia nu trimit și nu au de gînd să trimită forțe terestre în teatrul de luptă sirian. Pe cît se poate înțelege, toată lumea dorește un război purtat de la distanță, de sus. Nimeni nu e dispus să riște vieți de soldați pe front. Aparent, sîntem în fața consecințelor psihologice ale intervenției anglo-americane din Iraq și Afganistan. S-ar putea ca trauma să fie mai veche și să fi fost implantată de războiul din Vietnam. În orice caz, războiul promis și declanșat împotriva terorismului musulman e un fel de a evita războiul propriu-zis. Nimeni nu se miră de această contradicție și mai toată lumea e convinsă că așa arată și trebuie să arate un război purtat, astăzi, de lumea civilizată.

Războiul a devenit mai degrabă o formă a tehnologiei manevrată de un corp restrîns de militari în timp ce societatea își vede de treabă acasă. Nu sîntem doar în situația în care statele nu mai vor război. Sîntem într-o situație și mai neobișnuită: războiul însuși a fost redefinit ca un tip de conflict care nu presupune ciocnirea directă. Noua mentalitate socială și militară e rezultatul unei îndelungi despărțiri de violența în masă. Zeci de ani de pace și prosperitate au dezvățat lumea occidentală și, parțial, Rusia să mai accepte riscurile și pierderile războaielor clasice. Multe din statele occidentale nu mai, oricum, armate de luat în seamă. Nu mai puțin important, declinul demografic al statelor occidentale și al Rusiei a provocat automat o mutație dramatică: prețul vieții a crescut. Observația e cinică dar inevitabilă. O societate care naște tot mai puțin nu mai acceptă să piardă oameni cu ușurință.

În plus, diferența de regim public între statele occidentale de azi și aceleași state acum 70-80 de ani e severă. Altfel spus, democrația americană sau britanică a anilor ´40 presupunea măsuri de coerciție și angajamente publice inacceptabile în democrația americană sau britanică de astăzi. Presa era un aliat adesea supus al statului iar statul avea o reputație și o autoritate categoric superioare.

E de înțeles, deci, de ce aforismul despre democrațiile care nu fac război între ele e discutabil. S-ar putea ca sub această vorbă exemplară să se ascundă un adevăr prozaic: democrațiile nu fac război între ele pentru cu nu mai pot și nu mai știu cum să facă război. Ceea ce nu e un păcat ci o realitate în minus. Poate și o premiză periculoasă în vremuri în care presentimentul războiului a revenit și e larg răspîndit. Deocamdată, războiul arată ca pacea (plus bombardamente) Însă vremurile pe care le trăim anunță conflicte pentru care această definiție e mult prea strîmtă.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG