Traian Ungureanu

Epoca modernă a ales jocurile tocmai pentru că golul etic trebuia umplut și s-a oprit la fotbal tocmai pentru că acest joc simplu, ieftin și ușor de povestit e o pasiune ușor transmisibilă. În genere, distracția, cu un cuvînt englez mai potrivit, entertainment-ul, a devenit principala formă de trăire în masă. Nici aici nu avem de-a face cu o premieră. Jocurile romane și bizantine - mai puțin sobrele jocuri grecești - au marcat aceeași desprindere de conținut și aceeași deplasare spre trăiri de masă aparent religioase. Numai că epoca modernă a dezvoltat și continuă să dezvolte această experiență la un nivel necuoscut în istorie.

Devenită condiție „naturală”, domnia distracției și a celebrităților a transformat fotbalul (sportul) și filmul în instituții sociale fundamentale ale lumii. După explozia anti-tradiție a anilor ’60, noile instituții, purtate de un extraordinar val tehnologic, au preluat conștiințe și pasiuni, au devenit arbitru al gustului public și, astfel utilate, au făcut joncțiunea cu politica. O Cupă Mondială la fotbal nu mai e o problemă de fotbal, ci o chestiune de angajament financiar și un mare atuu politic. De aici, gigantismul accelerat.

Cupa Mondială a fost dilatată de la 16 la 24 și apoi la 32 de echipe. Campionatul restrîns și elitar a devenit un festival aproape lipsit de criterii valorice. O birocrație altă dată austeră a devenit un cler intangibil, care cere imunități divine. FIFA e, astăzi, un corp sacru cu zeci de mii de funcționari, care pretind un regim extrafiscal și extrajuduciar. Fără impozite și fără justiție. Elveția a încuvințat regimul extrafiscal de care FIFA se bucură fără explicații și alte întrebări.

Imunitatea la justiție e deja un fapt, dar scandalurile de corupție sînt prea mari și prea dese. Sub conducerea de aproape 20 de ani a supremului Sepp Blatter, FIFA a avansat spre forme de corupție corporatistă de implicație globală. Organizarea Cupei Mondiale e o licitație, care tinde să excludă participanții de bună credință și atrage doar case de reputație proastă. Costurile morale și financiare pretinse de FIFA pentru organizarea Cupei Mondiale sînt incompatibile cu sistemele politice deschise și libere. La capătul unor mașinații bănoase și obscure, FIFA a încredințat Cupa Mondială Rusiei, în 2018, și Qatarului, în 2022. Același curent dă tonul în mișcarea olimpică: Germania, Elveția, Suedia și Polonia au renunțat la candidatura de organizare a Olimpiadei de Iarnă 2022. Rămîn în cursă China și Kazahstan.

Supertotemul sporturilor riscă să se prăbușască, fisurat de propria involuție. Un cult-surogat, o manie care a deturnat pasiunea umană pentru joc spre statutul de biserică universală, a eșuat în corupție și complicitate cu tirania. Fotbalul jucat la Cupa Mondială 2014 arată foarte bine. Nivelul de tactic și fizic e remarcabil. Cupa Mondială e, însă, un festival bolnav.

Cupa Mondială la fotbal are, de mult timp, toate acele trăsături misterioase care fac un obiect inanalizabil. Fiecare ediție generază o bibliotecă de comentarii. Expansiunea mediilor de informare a transformat biblioteca într-o cultră video-scripturală practic nelimitată. Cu foarte rare excepții, la capătul fără de capăt al acestei literaturi nu se află aproape nimic esențial.

Întrebările reale, serioase și raționale nu se pun sau rămîn fără răspuns. De unde vine hipnoza în masă cu care Cupa Mondială absoarbe și controlează sute de milioane de oameni? De ce cresc interesul pentru și gabaritul Cupei Mondiale, indiferent de mersul lumii istorice, de crizele și conflictele care reduc sau suprimă cu ușurință orice alte binefaceri, plăceri și bucurii?

Galaxiile scrise și video din jurul Cupei Mondiale nu ne lămuresc. Tocmai muțenia multiplă a celor ce vorbesc în fel și chip despre Cupa Mindială e un bun punct de plecare. Căci, a vorbi mult și neconcludent e un exercițiu retoric nu o formă de comunicare. Cupa Mondială e glorificată de un cor fabulos care acoperă, de fapt, necesitățile unui cult. Într-adevăr, așa cum o sugerează bunul simț, fotbalul și încoronarea sa supremă, Cupa Mondială, sînt populare. Sînt, de fapt, transformarea unui joc într-un festival universal care admite puține excepții. Adevărat, globalizarea fotbalului nu e chiar atît de etanșă pe cît se crede. Cîțiva mamuți demografici nu participă.

America joacă, dar nu urmărește. China și India urmăresc, dar nu joacă fotbal. Însă proporțiile populare ale fotbalului nu au rival. Fotbalul e singurul cult civil care trece peste culturi, limbi și etnii. S-a spus că fotbalul e noua religie a secolului XX. Cu observația că fotbalul a reținut din religii doar organizarea de liturgică. Marele festival al Cupei Mondiale celebrează propria celebrare, adică e, cu alte cuvinte, o formă de participare bazată pe rit, număr și expunere, nu o treaptă de inițiere existențială. Sute de milioane de oameni se identifică și se regăsesc în fotbal dar nu găsesc la capătul acestei experiențe decît o distracție, un mod de a evada din sau de a evita realitatea.

Fotbalul ocupă și justifică trecerea timpului fără a explica și fără a schimba ceva. În mod paradoxal pentru o instituție atît de puternică, fotbalul nu are memorie. Rezultatele, eroii și dominațiile se uită ușor și sînt înlocuite la fiecare nouă generație. Istoria fotbalului e anistorică. Din acest punct de vedere, fotbalul e, în mod fundamental, un joc pur și simplu, o formă de trăire pe deasupra realității. Nu e nimic nou în puterea de seducție a jocului și în pasiunea umană pentru vertijul provocat de întreceri. Diferența e că epoca modernă a transformat, după 1900, acest impuls uman într-un regim existențial.

Oamenii trăiesc, cheltuiesc și pătimesc pentru fotbal, chiar dacă, sau poate tocmai pentru că, această pasiune impune numai costuri în bani și timp. Omul modern afiliat cultului fotbalistic nu poartă întrebări și răspunderi, deși e liber să își închipuie că le are. Suporterul adevărat e gata să „își dea viața ” pentru Real Madrid, Steaua sau Brazilia. Tot el va transmite din tată în fiu fidelitatea sacră pentru un club. Însă această imitație a angajamentului existențial e un surogat care se oprește în pragul realității. Desigur, suporterii pot muri pe stadion sau în bătălii de stradă cu suporteri adverși, dar asta nu înseamnă decît că războaiele închipuite în numele fotbalului scapă de sub controlul propriilor practicanți și se varsă în realitate. Fotbalul ca religie modernă e un surogat în masă, tipic pentru societăți care au uitat sau au renunțat la sisteme religioase sau etice.