Traian Ungureanu

Pericolul e imediat și cere soluții rapide. Republica Moldova e parte a planului general de subordonare estică declanșat de Vladimir Putin. Nu e de crezut că dominoul va continua după rețeta Crimeea.

Transnistria are date diferite: e dezlipită de Rusia și e demult controlată de adversar. Putin nu se va opri dar va folosi alte mijloace. De fapt, operațiunea a și început. Manevra aleasă se numește în terminologia propagandistică sovietică „provocare”.

Inițiativa lansată de Tiraspol pe tema „am vrea și noi în Rusia, dacă se poate” nu e altceva decît un mod de a urca tensiunea și o formulă menită să țină în priză tema. Nimic mai mult dar suficient pentru a împiedica orice relaxare sau iluzie la Chișinău, București și Bruxelles. Însă, chiar dacă acțiunile directe nu sînt iminente, problema rămîne.Iar problema e revenirea politicii occidentale la realitate.

A venit momentul pentru așa ceva și au apărut, chiar, semne că liderii politici occidentali încep să înțeleagă un lucru: că au lucrat mult timp cu mijloace greșite și că au ignorat sau au uitat adevărata față a Rusiei. Cel mai important și periculos rezultat al acestei inadecvări e lipsa de front sau de fortificații. Mai clar, ofenisva lui Putin a găsit toată zona de la granița de est a Uniunii Europene nepregătită și neprotejată. De la Chișinău la Tbilisi, nimeni nu poate conta pe garanții occidentale. Nici UE, nici NATO nu și-au pus în joc puterea pentru statele estice din afara UE care doresc integrarea în Europa.

În plus, faimosul Memorandum de la Budapesta care acorda Ucrainei garanții, sub semnătură americană, britanică și rusă, a devenit odată cu anexarea Crimeei, o bucată de hîrtie. Toate aceste goluri de poziție și angajament sînt rezultatul unei viziuni clădite în ani lungi de infiltrare a lipsei de realism în gîndirea politică și capacitatea de decizie occidentale. Pare imposibil dar afăm încă o dată că lucruile stau exact așa și că așa și nu altfel se face istoria.

Într-adevăr, istoria nu e egală cu suma războaielor. Ideile și ideologiile infiltrate pe termen lung sînt la fel de importante și eficiente. Sistemele politice occidentale au ajuns în pragul crizei estice a anului 2013-2014 împovărate de tentația de a consuma (propria) ideologie și blocate politic de cîteva teorii eronate.

Un documentar al televiziunii Al-Jazeera, difuzat la capătul unei investigații de trei ani, a redeschis cazul Lockerbie. Teza centrală a documentarului nu e chiar o surpriză. Pornind de la documente pînă acum nepublicate și de la mărturiile unui refugiat fost agent al serviciilor secrete iraniene, documentarul susține că atentatul de la Lockerbie n-a fost pus la cale de Libia ci de Iran.

Ipoteza nu e nouă. Această pistă a mai fost avansată, pe baza unei observații elementare. În iulie 1988, cu cîteva luni înainte de atentatul de la Lockerbie, un avion civil iranian a fost doborît din greșeală de un vas militar american. Toate cele 290 de persoane aflate la bord au fost ucise. Era ușor de presupus că dacă exista vreun stat dornic de răzbunare și extrem de activ în operații teroriste de mare anvergură, atunci era vorba de Iran. Acum, mărturii de ultimă oră revin convingător la această pistă. De ce a fost însă ignorată de anchetatori tocmai această ipoteză.

Adevărul e că ipoteza Iran nu a fost ocolită. Ce s-a schimbat, însă, a fost climatul politic și militar internațional. În 1990, odată cu primul Război al Golfului, Statele Unite au calculat că au nevoie de sprijinul sau măcar de neimplicarea Siriei și, indirect, al Iranului, state total ostile regimului Saddam Hussein din Irak. O anchetă care ar fi incriminat Iranul ar fi făcut imposibilă securizarea Siriei și a Iranului (de altfel, aliate și atunci și astăzi). Au apărut, chiar relatări, greu de confirmt despre o presupusă convorbire telefonică George Bush senior - Margaret Thatcher în care Statele Unite și Marea Britanie ar fi convenit asupra acestui unghi.

Dacă aceste dezvăluiri sînt reale, s-ar putea presupune că ancheta asupra filierei iraniene a fost trecută în planul doi, iar ancheta asupra filierei libiene (reală, dar secundară) ar fi rămas pe rol. Noile teorii pe tema Lockerbie sînt sau nu sînt adevărate. E cert, însă, că ancheta și apoi procesul Lockerbie, nu au urmat o cale tocmai dreaptă. Suspiciunile și inconsecvențele au însoțit cazul de la bun început. Iubitorii de teoria conspirației vor jubila. Însă, adevărul, în asemene cazuri e mult mai banal decît s-ar părea.

Politica internațională de stat e presărată cu asemenea compromisuri și înțelegeri tacite. Interesele de stat, presiunea conflictelor armate și schimbările temporare de alianțe sînt nu numai imorale, dar și inevitabile. În urma lor, rămân drame și nedreptăți uriașe. De pildă rudele și memoria celor uciși în atentatul de la Lockerbie. Deasupra lor se află, totuși, drame potențiale la fel de mari, dar evitate. O intervenție siro-iraniană în Iraq ar fi trimis acasă multe mii de sicrie cu soldați americani. Nu există, în aceste situații, soluții curate. Dacă are vreo morală, lunga și întunecoasa istorie a cazului Lockerbie spune celor ce visează la o politică de puritate și transparență completă că trăiesc pe altă lume. Și mai spune că politica nu poate fi o platformă pentru iluzii umanitare. Afacerile umane, arta conviețuirii societăților, presupune conflictul și rezolvările de conflicte prin compromisuri aparent inadmisibile. Există totuși o limită. Compromisurile și interesele de stat devin crimă, din clipa în care urmăresc cu premeditare eliminarea unui grup uman nevinovat.