Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu



În 1988, nimeni nu putea concepe așa ceva. Lumea nu era, încă, obișuită cu terorismul în masă și nici nu era insensibilă la monotonia știrilor aproape zilnice despre atentate cu sinucigași înfășurați în veste explozive. În seara zilei de 21 decembrie 1988, a apărut știrea de neconceput, însoțită de imagini bizare. Cursa Pan Am 103, pe ruta Frankfurt – Londra – Detroit a explodat la 10000m altitudine și s-a prăbușit în Scoția, deasupra orășelului Lockerbie, în Scoția, la 120 de km de Glasgow. Toate cele 259 de persoane aflate la bord au fost ucise. 11 persoane au fost ucise, la sol, în casele distruse de explozia rezervoarelor încărcate cu 100 de tone de kerosen.

Primele imagini, reluate de nenumărate ori de atunci încoace, arată botul avionului conservat în mod neverosimil aproape intact și cîțiva din anchetatori cățărați răzleț pe carcasa de metal în căutare de urme și indicii. Pe o parte a fuselajului răsturnat și inert ca un cetaceu răpus se putea citi numele avionului, scris cu o caligrafie elegantă și neatinsă de explozie: Clipper Maid of The SeaCorabia Fecioara Mărilor. Șocul a fost profund: siguranța complexă a aviației moderne fusese redusă la un morman de metal încins, pornit din ceruri spre a transforma o așezare idilică într-un crater plin de cadavre.

Ancheta a stabilit rapid că avionul a fost distrus de explozia unei bombe miniaturale plasate într-un radiocasetofon strecurat în bagajele de cală. Cauza a fost stabilită rapid. Au urmat, evident, întrebările: cine și de ce? Cum nu a existat nici o îndoială că explozia a fost urmarea unui atac terorist atent planificat, anchetatorii americani și europeni au pornit în căutarea persoanelor, rețelei și a statului implicați în atentat. Ancheta a devenit a doua mare istorie a cazului Lockerbie.

După cercetări și negocieri purtate vreme de 12 ani, în 2001, Libia a acceptat răspunderea pentru atentat și a predat doi suspecți, care au fost judecați și condamnați în Scoția. În tot acest timp, cazul Lokerbie a devenit un labirint juridic, politic și diplomatic greu de urmărit și înțeles. Publicul larg a abandonat interesul inițial. Doar rudele celor uciși, grupați într-o organizație civilă, au luptat cu tenacitate și au înmagazinat toate datele care au urmat marelui atentat.

În 2001, cînd a început procesul Lockerbie, nici unul din părinții celor uciși nu mai credea în versiunea oficială. Anchete de presă minuțioase au pus la îndoială datele rezultate din anchetă. Însă versiunea oficială a prevalat. Procesul s-a încheiat cu sentința de închisoare pe viață pentru unul din acuzați (celălalt a fost achitat). Megrahi, acuzatul libian condamnat, a continuat să își declare nevinovăția. În 2009, după un al doilea apel, Megrahi a fost eliberat pe motive de sănătate. Megrahi s-a întors în Libia, unde a fost primit ca erou național, și a murit după trei ani, de cancer la prostată. Cazul Lockerbie, părea închis cu tot cu dubii. Pînă în această săptămînă.

Tactica aplicată de Rusia în farsa tragică din Ucraina nu e o noutate. Asta nu înseamnă că tehnologia nu are randament. Rusia a mai făcut acest joc, a cîștigat și știe că poate conta pe schema din manual. Pe scurt, schema arată în felul următor: mai întîi, un apel disperat al minorității ruse e plimbat prin mediile de informare și însoțit de agitații de stradă; indignarea e urmată de o reacție în forță care se finalizează cu o invazie militară a regiunii dorite; după cîteva zile sau cel mult săptămîni, Rusia oprește atacul și lasă loc de negocieri pariind îndreptățit pe dorința occidentală de a găsi o ieșire onorabilă din criză și de a-și salva mediatic panașul.

Așa a fost în Transnistria, așa a fost în Georgia, așa e în Ucraina. Tehnica loviturii subite, urmată de relaxare n-a dat greș pînă acum. Operațiunea Ucraina a adus doar un plus de perfidie. Trupele rusești au intrat fără uniformă și alte însemne de identificare. Acum, vine la rînd crearea spațiului de negociere și compromis în care liderii occidentali vor păși bucuroși să semneze acorduri solemne cu nume de orașe sau politicieni. După care, odată semnate, acordurile lasă Rusia să își păstreze pozițiile și permit occidentalilor să ducă acasă un nou succes al rațiunii și democrației. Criza ia sfîrșit și Rusia se alege cu o anexiune de facto.

Această manevră repetată a dat roade pentru că se sprijină pe o realitate incontestabilă, deși nerecunoscută: Occidentul și-a pierdut apetitul pentru confruntare și se va retrage în fața faptului împlinit. Nici un guvern și nici o societate occidentală nu mai pot concepe un conflict clasic și nu mai pot contempla costurile unei confruntări.

Înseamnă asta că Occidentul e complet dezarmat, că, pur și simplu, nu are altceva de făcut decît să asiste pasiv la avansul teritorial și strategic al Rusiei? Nu. Mijloacele și instrumentele n-au dispărut, așa cum argumentează recent un analist al conflictelor create de Rusia în Estul Europei. În rezumat, expansiunea rusească poate fi contracarată de revenirea strategică și militară a Occidentului în statele NATO din est. Dezolarea provocată de răspunsul ineficient al Occidentului e justificată, dar nu trebuie să devină finală.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG