Traian Ungureanu

Răspunsul nu e totuna cu ce se aude. Fondul sonor e dat de declarațiile repeate de „îngrijorare”, „neliniște” și „protest”, în care vicepreședintele Statelor Unite, cancelarul Germaniei, secretarul-general ONU, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă al Uniunii Europene și președintele Comisiei Europene anunță prin rotație că sînt pe punctul de a lua măsuri împotriva administrației Ianukovici. Acest fundal e deja tradițional în situații de criză.

Diferența față de alte crize e că, de data asta, în spatele declarațiilor nu se întîmplă nimic substanțial. Sancțiunile rămîn doar o aluzie repetată. Comisiile Internaționale de Anchetă nu apar, iar perspectiva punerii sub acuzare în instanțe internaționale pare o idee deplasată. De unde diferența? Ei bine, diferența e Rusia. Din toată bravada justițiară pusă la lucru în Zimbabwe, fosta Iugoslavie sau alte state și foste state de pe la marginile lumii nu a rămas decît retorica.

În cazul Ucrainei, curajul de a acționa împotriva abuzului e totuna cu curajul de a acționa împotriva intereslor directe ale Rusiei. Consecința e atitudinea de tip Georgia 2008. Invazia rusă și ocupația militară a mai multor regiuni georgiene a fost întîmpinată, de mai toate instituțiile occidentale citate mai sus, cu un val de declarații spectaculoase, urmate de abandon. Nici o contramăsură concretă n-a atins sau pus pe gînduri administrația Putin. După șase ani, situația e neschimbată. Rusia controlează militar Georgia. Ucraina se îndreaptă spre un scenariu similar.

Presiunea rusă nu a fost blocată sau redusă de decizii concrete ale liderilor Occidentali. Statele Unite și Uniunea Europeană păstrează distanța, blocate de lipsa unei viziuni clare asupra Estului european. Zona dintre vestul Europei și Rusia nu are o definiție strategică limpede în gîndirea politică occidentală. Lipsa de definiție produce, în acest caz, o gesticulație prodemocratică fără efecte și o indiferență agravată de fiecare nouă presiune rusească. Planificarea externă a lumii occidentale a conchis recunoscătoare, după 1989, că Estul Europei e o zonă pacificată. Relațiile cu Estul au devenit relații economice și de drept. Investițiile și statul de drept au ocupat agenda, diminuînd, însă, viziunea politică asupra unei lumi care are nevoie, în primul rînd, de susținere și inițiativă politică. Ucraina riscă să devină ultimul efect al acestei somnolențe.

Demontrațiile pașnice declanșate, în noiembrie, la Kiev, de răsucirea anti-europeană și pro-rusească a președintelui Ianukovici au rămas în urmă. Străzile și piețele capitalei Ucrainei au fost invadate de violență. Ciocnirile de noapte ale poliției și demonstranților se soldează cu morți și răniți. Negocierile Președinte-Opoziție nu duc nicăieri. Amestecul obișnuit în momentele de ruptură totală e complet: grupuri radicale, forțe speciale, arme de foc, provocatori, servicii secrete, infiltrări, propagandă, contra-propagandă și dezinformare. Violența sîngeroasă de la Kiev a pus capăt oricărei șanse de limpezire.

Kiev-ul a intrat într-o spirală accelerată care duce la haos și neîncredere oarbă. E prea tîrziu, acum, pentru reveniri și replieri prin negociere. Președintele Ianucovici a trecut pragul care desparte politica de supraviețuirea personală. Demonstranții au trecut și ei pragul care desparte indignarea de răfuială. Ucraina nu mai poate conta pe nimic împărtășit sau acceptabil pentru toată lumea. Fragmentarea constitutivă a acestui stat a devenit realitatea activă a unui stat în implozie.

Căderea Ucrainei e căderea unui stat în propria slăbiciune. Ucraina a fost dintotdeauna o falie, fără să fi devenit o construcție plauzibilă. Însă, lucruile s-au pus în mișcare și, dincolo de considerente istorice, caută un final politic. Ce va deveni Ucraina? Foarte probabil, exact ce a fost. Un stat destructurat și perfect controlabil de scenarii dictate de la Moscova.

Președintele Ianukovici e doar o prezenență trecătoare. Rolul lui s-a încheiat odată cu ezitarea în momentul deciziei pro-Europa sau pro-Rusia. Ce vedem acum e radierea lui Ianucovici, după ce Rusia a decis că poate trece la instalarea unei administrații de fermă orientare anti-occidentală. Evident, urmînd regulile conspirației moderne-postsovietice, Rusia nu va instala un guvern adus la Kiev cu tancurile, ci va măcina, mai întîi, tot ce e sistem politic și lider credibil în Ucraina. Haosul priește acestui tip de transformare prin dezintegrare și Ucraina va avea parte de haos la discreție în următoarele luni.

Intervenția Rusiei va continua pe rețeta deja aplicată și va accentua cu fiecare zi acuzațiile de implicare subterană a Occidentului. Combinația e veche și vine din manualul de propagandă sovietic. Regula e simplă: provoacă haos, denunță haosul și acuză pe altcineva. Acuzațiile lansate în special de parlamentari ruși au, însă, o semnificație ceva mai largă decît simpla valoare propagandistică. Ele pun, cu rea credință, o chestiune reală: ce a făcut Occidentul în timpul crizei ucraininene?