Traian Ungureanu

Amenințarea cu români și bulgari a devenit obsesivă, obositoare și ridicolă. De aproape un an, mai toată lumea care e cineva în politica și presa britanică face coadă la îngrijorări. Miniștri, șefi de partide și parlamentari, ziare și comentatori, site-uri de net și candidați la apropiatele alegeri locale țipă pe tema: Anglia în pericol! Mai precis, sistemul de asistență social și locurile de muncă din Anglia în pericol! Și mai exact, pericolul e invazia româno-bulgară pe care contează corul politic și mediatic englez, începînd cu ziua de 1 ianuarie 2014.

La această dată, vor fi ridicate restricțiile care opreau accesul cetățenilor români și bulgari pe piața muncii în cîteva state UE, printre care și Marea Britanie. Conform surselor amintite, 1 ianuarie 2014 va fi ultima zi de libertate socială a Marii Britanii și prima zi de ocupație, în aproape 1000 de ani de libertate engleză. E ridicol. Însă ridicolul nu ia puterea întîmplător într-o țară atît de serioasă ca Marea Britnaie. Împrejurările care au provocat această răsturnare a bunelor moravuri publice engleze merită o privire atentă.

Prima întrebare e: de ce atît zgomot? Explicația de rutină spune că economia britanică e lovită de criză și, prin urmare, lupta pentru locuri de muncă e aspră, iar banii pentru ajutoare sociale sînt drămuiți. Logica acestui argument e șubredă. Spania și Italia sînt într-o situație economică incomparabil mai gravă decît Marea Britanie. În plus, peste trei milioane de români și bulgari trăiesc, deja, în Spania și Italia. Cu toate astea, spaima de români și bulgari nu e cunoscută în Spania și Italia dar a apărut în Marea Britanie, înainte de sosirea românilor și bulgarilor. Experiența spaniolă și italiană spune că nu există motive de teamă dar acest argument a fost, pur și simplu, ignorat de britanici.

Sondaje sociologice efectuate de firme britanice în România și Bulgaria au semnalat clar că numărul cetățenilor români și bulgari care se pregătesc să plece în Marea Britanie e foarte mic, în orice caz mult mai mic decît sutele de mii sugerate în presă și în rapoartele mai multor organizații britanice. Și aceste date au fost complet ignorate în dezbaterea publică. Cu alte cuvinte, scandalul româno-bulgar nu are legătură cu faptele legate de români și bulgari. În schimb, are legătură cu alte fapte. Cu faptele legate de situația internă din Marea Britanie. Și nu atît cu situația economică internă cît cu situația politică și morală internă a societății engleze.

Insistența cu care pericolul româno-bulgar e întreținut în presă și în mediile politice spune, în primul rînd, că un asemenea subiect are impact public. Iar asta spune, mai departe, că alte subiecte nu mai au impact public sau au un impact public redus. Într-o traducere foarte neconvenabilă pentru presa și politicienii britanici, asta înseamnă că omul de rînd nu mai e atent la subiectele clasice și nu mai e atent pentru că nu mai crede în cei ce poartă mesajul: în presă și politicieni.

În aceste condiții, presa și politicienii au ajuns rapid la concluzia că o amenințare reține atenția mult mai bine decît o dezbatere pe buget iar o amenințare exterenă e mult mai luată în seamă decît încă un program economic fără ecou. Pericolul româno-bulgar rezolvă nevoia de notorietate și voturi a presei și politicienilor, într-un moment în care societatea e sceptică sau resemantă iar voturile pleacă greu spre candidați.

Interesant, în timp ce atenția globală era ostateca barajului media pe tema atentatului de la Boston, cîteva știri au trecut neobservate. De fapt, nu e vorba de știri, ci de procese majore în care ne-am obișnuit, sub îndrumarea complexului media, să vedem știri: evoluția dramatică a monedei euro și tămbălăul nuclear nord-coreean.

În ambele cazuri, știrile au dispărut de pe primele pagini și s-au devalorizat. În ambele cazuri, concluzia de care publicul se prea poate să fie atras e că nu există lucruri mai mult sau mai puțin importante ci numai breaking news. Nu e așa. De fapt, lucrurile mari rămîn mari și continuă să macine.

Euro își continuă aventura într-un mod cu totul special. Economistul Walter Munchau a depistat cu multă siguranță situația de fapt, într-un articol care a făcut turul mediilor financiare, dar a rămas departe de public. Munchau a remarcat ceva simplu și fundamental: moneda euro nu a căzut, dar s-a sfărîmat. Mai clar: există acum mai multe feluri de euro. 1 euro are putere de cumpărare diferită în Germania față de Italia, și în Grecia față de Franța. Practic, euro s-a divizat în mai multe monede paralele și diferite care au un singur lucru în comun: poartă același nume. Observația lui Munchau conține un element important. E vorba de cea mai precisă definiție de pînă acum a crizei în zona euro. Ipotezele care au sugerat că euro se va prăbuși sînt înlocuite de observația mult mai plauzibilă după care euro va funcționa de facto ca o monedă eșuată și o va face păstrînd o aparență nominală.

A doua evoluție trecută pe sub radarul media e stingerea discretă a vacarmului propagandistic-nuclear-nord coreean. Suita nevrotică de amenințări s-a retras în tăcere. Nu e exclusă o revenire parțială sau un incident armat izolat, dar marele spectacol e ca și încheiat. Cîteva luni, experți supratitrați au alimentat ideea după care tembelismul nord-coreean trebuie luat în serios și îmbunat. Ce e aproape sigur, acum, e că farsa nucleară a avut un substrat politic intern.

Nicholas Eberstadt a tras concluziile elementare într-un alt articol care merită pe deplin numele de jurnalism, dar a rămas mult în afara atenției publice. În descrierea lui Eberstadt, propaganda furioasă a nord-coreenilor a fost rezultatul intrigilor de palat care au urmat unei succesiuni nelămurite. Kim Jong-Un, noul lider total și genial al dictaturii comuniste nord-coreene, a apărut la putere pe un teren relativ nesigur.

Facțiunile de palat nu au acceptat în toatalitate decizia tîrzie și nesigură prin care Kim Jonj-Il, geniul precedent, și-a desemnat succesorul. Noul Suprem a încercat și poate a reușit să își consolideze poziția declanșînd o nevroză miltar-națională dusă pînă la demență. Exercițiul nu e nou, ci face parte din manualul poitico-propagandistic pus la punct de Stalin și Mao: cînd ai probleme, cea mai bună soluție e o campanie absurdă. Marii înaintași au practicat epurările și execuțiile în masă. Ucenicul nord-coreean a preferat, probabil dintr-o poziție mai slabă, un război simulat cu imperialismul.