Traian Ungureanu

Un sondaj realizat de Eurobarometru, Agenția de Statistică a Comisiei Europene, constată o scădere substanțială a încrederii în Uniunea Europeană. Nimic nou pentru un stat membru UE ca Marea Britanie, unde scepticismul față de tot ce e UE rămîne o tradiție constantă. Elementul surpriză vine din procentajele constatate în state membre sudice, în primul rînd Spania, Italia și Portugalia. Încă mai surprinzătoare pare creșterea pesimismului într-un stat membru ca Polonia, unde criza economică a fost relativ ponderată. Datele sondajului au fost preluate de numeroși comentatori care au ajuns rapid la concluzii grave: UE e în declin, iar cetățenii din statele membre regretă prezența în Uniune.

Curba descendentă a procentelor nu poate fi contestată. Aproape peste tot, într-un fel sau altul, pe o temă sau alta, ideea europeană e în dificultate. Dar ce anume ne spun, mai precis, sondajele? Concluzia nediferențiată după care europenii s-au supărat pe Europa e suspect de asemănătoare cu dorințele, editorialele și platformele grupurilor, presei și partidelor care nu iubesc, din principiu, UE. Evident, dreptul la opinie rămîne în picioare și, din acest punct de vedere, ideea după care orice ziar, partid sau cetățean care nu crede în UE e un înapoiat e o prostie. Asta nu înseamnă, însă, că datele care vorbesc despre scăderea încrederii în UE duc invariabil spre o singură concluzie.

Iritarea statelor membre sudice e, evident, explicabilă. Italia, Spania, Grecia, Cipru au fost lovite dur de criză și au văzut în programele de austeritate o năpastă impusă de adoptarea monedei euro. Argumentul e serios dar el nu e totuna cu respingerea integrală a UE. Sondajul nu spune nimic despre ce opinie au cetățenii statelor sudice față de cîștigurile aduse de UE.

Dezvoltarea spectaculoasă a infrastructurii în statele membre sudice (de la autostrăzi la viaducte și rețele de internet) e rezultatul covîrșitor al fondurilor europene. E greu de crezut că italienii sau portughezii nu știu acest lucru. Cînd dau vina pe euro, sudicii protestează de fapt împotriva unei decizii politice. E, în primul rînd, cazul ciprioților care au văzut cu ochii lor cum decizii explicite ale instituțiilor europene au strivit sistemul bancar intern și au adus într-o situație disperată depunătorii privați. E foarte posibil ca nemulțumirea sudicilor față de UE să fie, de fapt, nemulțumirea față de efectul uniunii monetare asupra economiilor naționale și nu o contestație generală a tot ce e UE.

Creșterea scepticismului polonez pare inexplicabilă pentru o țară care a traversat bine criza și a folosit în mod remarcabil fondurile europene. E de crezut că intensificarea procentelor sceptice nu e altceva decît expresia unei temeri față de proiectul aderării la moneda euro. Evident și polonezii au fost martorii șocurilor succesive prin care au trecut statele membre ale zonei euro și au, deci, motivse să fie prudenți. Indiferent de cauze, criza din zona euro a făcut din euro o variantă discutabilă. Distanța între entuziasmul automat de acum cîțiva ani și ezitările aduse de accidentele monedei euro e măsurată tocmai de creșterea procentajelor sceptice.

Datele din ultimul sondaj de amploare Eurobarometru nu pot fi simplificate de concluzia pesimistă sub care sînt prezentate de o presă grăbită sau de partide populiste. Însă, sondajul trebuie înțeles și la Bruxelles. Societățile europene au ieșit, într-un fel sau altul, din faza optimismului automat și arată că sînt instanțe critice. Replica lor trebuie respectată. Ea spune că nici Uniunea Europeană nu are dreptul să se considere o construcție mult peste gîndirea cetățenilor ei.

Un refren bîntuie Europa politică: austeritatea și-a trăit traiul! După aproape cinci ani de tortură economică și scrîșnet social, lideri politici și papi economici s-au așezat la coadă și declară, rînd pe rînd, că vremea austerității s-a dus. Nimic nu pare mai binevenit. În fond, aproape toate statele occidentale așteptau și sperau că această știre bună va veni, într-o zi, nu prea tîrziu. Știrea a venit, în sfîrșit, dar e însoțită de mari semne de întrebare.

Mai întîi, o asemenea noutate trebuie însoțită de cifre. Au apărut datele de creștere care fac inutile măsurile de austeritate? Ce spun balanțele comerciale care dau raportul între exporturi și importuri? Ce spun datele de pe piețele bancare care dau dobînda la care se poate împrumuta un guvern? Din păcate, nici una din declarațiile care declară austeritatea depășită nu pornește de la cifre. În lipsa argumentelor economice, problema acestui curent de opinie e în principal morală. Nu e puțin lucru, căci temperatura morală are efecte formidabile asupra societății și vieții politice.

Mai clar, declarînd astăzi, fără dovezi, decesul austerității, liderii europeni imprimă impresia că austeritatea dureroasă a ultimilor cinci ani a fost o modă, un capriciu sau un experiment gratuit. În fond, nu poți pune înapoi în dulap decît o haină care nu mai e la modă. Dacă austeritatea a fost doar o soluție la modă aplicată fără necesitate, societățile și electoratele au tot dreptul să se simtă torturate în joacă și umilite de disprețul liderilor. În al doilea rînd, austeritatea care a ajuns un cuvînt blestemat de la un cap la altul al lumii occidentale rămîne cel mai puțin explicat instrument economic al zilelor noastre.

Toată lumea știe că austeritatea înseamnă restrîngerea sau curmarea cheltuielilor guvernamentale dar puțină lume înțelege că austeritatea e, rareori, o decizie voluntară. Austeritatea nu se impune și nu se ridică atunci cînd o vor guvernele. Austeritatea e un regim de urgență impus de dificultățile economice ale unui stat. În situația în care un stat e îndatorat, iar economia n-are spor (nu e competitivă), austeritatea vine de la sine iar guvernele nu au de ales. La fel, atîta vreme cît un stat continuă să facă datorii și nu se poate susține printr-o economie competitivă, oricine poate declara că austeritatea a luat sfîrșit dar nimeni n-o poate aboli.

Tot ce pot face politicienii care prezidează asupra unor economii în suferință e să vîndă publicului impresia că greul a trecut. Cu alte cuvinte, să facă un exercițiu de PR și să îndulcească pilula. Acest gen de operații caută să obțină un sentiment de ușurare: gata, am scăpat! De cele mai multe ori, manevra are succes dar rezultatul e o iluzie pe termen scurt. Ea poate fi folosită cu succes, mai ales înaintea alegerilor, dar se întoarce, de regulă, împotriva celor ce s-au crezut scăpați. Noul refren anti-austeritate e un joc lipsit de onestitate. Austeritatea nu e o binecuvîntare și nu aduce nimănui bucurii. Dar leacul nu stă în avîntul declarațiilor ipocrite.