Traian Ungureanu

Interesant, în timp ce atenția globală era ostateca barajului media pe tema atentatului de la Boston, cîteva știri au trecut neobservate. De fapt, nu e vorba de știri, ci de procese majore în care ne-am obișnuit, sub îndrumarea complexului media, să vedem știri: evoluția dramatică a monedei euro și tămbălăul nuclear nord-coreean.

În ambele cazuri, știrile au dispărut de pe primele pagini și s-au devalorizat. În ambele cazuri, concluzia de care publicul se prea poate să fie atras e că nu există lucruri mai mult sau mai puțin importante ci numai breaking news. Nu e așa. De fapt, lucrurile mari rămîn mari și continuă să macine.

Euro își continuă aventura într-un mod cu totul special. Economistul Walter Munchau a depistat cu multă siguranță situația de fapt, într-un articol care a făcut turul mediilor financiare, dar a rămas departe de public. Munchau a remarcat ceva simplu și fundamental: moneda euro nu a căzut, dar s-a sfărîmat. Mai clar: există acum mai multe feluri de euro. 1 euro are putere de cumpărare diferită în Germania față de Italia, și în Grecia față de Franța. Practic, euro s-a divizat în mai multe monede paralele și diferite care au un singur lucru în comun: poartă același nume. Observația lui Munchau conține un element important. E vorba de cea mai precisă definiție de pînă acum a crizei în zona euro. Ipotezele care au sugerat că euro se va prăbuși sînt înlocuite de observația mult mai plauzibilă după care euro va funcționa de facto ca o monedă eșuată și o va face păstrînd o aparență nominală.

A doua evoluție trecută pe sub radarul media e stingerea discretă a vacarmului propagandistic-nuclear-nord coreean. Suita nevrotică de amenințări s-a retras în tăcere. Nu e exclusă o revenire parțială sau un incident armat izolat, dar marele spectacol e ca și încheiat. Cîteva luni, experți supratitrați au alimentat ideea după care tembelismul nord-coreean trebuie luat în serios și îmbunat. Ce e aproape sigur, acum, e că farsa nucleară a avut un substrat politic intern.

Nicholas Eberstadt a tras concluziile elementare într-un alt articol care merită pe deplin numele de jurnalism, dar a rămas mult în afara atenției publice. În descrierea lui Eberstadt, propaganda furioasă a nord-coreenilor a fost rezultatul intrigilor de palat care au urmat unei succesiuni nelămurite. Kim Jong-Un, noul lider total și genial al dictaturii comuniste nord-coreene, a apărut la putere pe un teren relativ nesigur.

Facțiunile de palat nu au acceptat în toatalitate decizia tîrzie și nesigură prin care Kim Jonj-Il, geniul precedent, și-a desemnat succesorul. Noul Suprem a încercat și poate a reușit să își consolideze poziția declanșînd o nevroză miltar-națională dusă pînă la demență. Exercițiul nu e nou, ci face parte din manualul poitico-propagandistic pus la punct de Stalin și Mao: cînd ai probleme, cea mai bună soluție e o campanie absurdă. Marii înaintași au practicat epurările și execuțiile în masă. Ucenicul nord-coreean a preferat, probabil dintr-o poziție mai slabă, un război simulat cu imperialismul.

Știm acum că Tamerlan Tsarnaev, teroristul ucis după atentatul de la Boston, a fost învins de propriile frustrări și că a ținut să răbufnească, din cînd în cînd, pe Facebook. Tsarnaev a parcurs traseul clasic: inadaptare, frustrare, conversie la religie activă, paranoia, conspirație, violență criminală. Aici, pe acest parcurs, e de aflat cum anume s-au înlănțuit și dezlănțuit trăirile care au dus la atentatul oribil de la Boston.

În ciuda febrei interpretative care promovează ambalajul tehnologic, Tsarnaev n-a fost nici produsul, nici manipulatorul așa numitelor social media. Tsarnaev a pus tot felul de mîzgăleli nervoase pe Facebook și a intrat pe canale YouTube controlate de fanatici islamici. Asta nu îl deosebește prea mult de zecile de milioane de tineri care practică jocuri mai mult sau mai puțin periculoase pe net.

Tsarnaev rămîne în mod fundamental autorul unei orori, nu victima sau promotorul tehnologiei de comunicare. Discuția e necesară după ce un număr mare de semnături au trecut, urmînd un obicei deja bine așezat, la transformarea lui Tsarnaev în criminal internaut și la redefinirea social media ca principală realitate a oricărui eveniment uman. Astfel, cumva, frații Tsarnaev, atentatul de la Boston și identificarea autorilor au fost deja confiscate în folosul teoriei care susține că internetul, twitterul și facebook fac istoria.

Teoria e susținută cu multă credibilitate de un baraj televizat și de o rețea perpetuă de mesaje care se oglindesc în ele însele. Canalele de știri 24 din 24 trimit la propriile site-uri și pagini de Facebook sau anunță știri preluate neglijent din rețeaua de mesaje lansată de așa numiții bloggeri-cetățeni. Vacarmul convinge și plasează subtil concluzia că lumea reală e captiva mijloacelor media.

A doua contribuție în aceași direcție vine din mistica tehnologico-militară care însoțește orice intervenție armată a autorităților. La Boston, un puști de 19 ani a fost urmărit și căutat de efective supradotate ale: Poliției locale, Poliției Militare, Gărzii Naționale și FBI. Cele mai avangardise uniforme și aparaturi militare au fost desfășurate în masă. Orașui a fost paralizat de decizii ale adminstrațeiei, mașini blindate și tunuri cu apă au apărut pe străzi obscure, echipamente de viziune termală au fost montate pe elicoptere. Impresia unei demonstrații tehnologice imbatabile a trimis imaginile de la Boston în lumea jocurilor pe computer.

La un loc, prestația mediilor de informare și desfășurarea tehno a forțelor de intervenție au acreditat, din nou, concluzia după care tot ce se întîmplă e rezultatul capacității tehnologice și al reacției pe net.

Și totuși, în ambele cazuri, suprareacția a fost evidentă. Datele cazului Tsarnaev nu sînt diferite de datele altor cazuri de terorism de cel mai jos nivel și nu aduc nimic nou față de povestea umană a violenței, așa cum o cunoaștem dintotdeauna. Pîrghiile sufletești și păcatul care îi pierde pe oameni sînt aceleași. Tehnologia și limbarița instantanee pe net sînt doar un decor nou. Noutatea care complică lucrurile e confuzia între conținut și ambalajul lingvistico-mediatic.

Presa secolului al XIX-lea, prima rețea media de masă, făcea același lucru, dar avea la dispoziție mijloace de propagare mult mai reduse. Riscul, acum, cînd zone largi ale societății trăiesc într-o baie media fără limite e tocmai subtilizarea conținutului. Miezul faptelor se pierde și publicul rămîne, din ce în ce mai mult, practicantul încîntat și neinformat al unui joc superficial, dar global. Paradoxal dar logic, noua adicție la social media secretă ignoranță.