Traian Ungureanu

Uniunea Europeană are o presă tot mai proastă la popor. Cu alte cuvinte, lumea nu mai crede automat că UE e noul nume al raiului pe pămînt. Iar simţămintele populare contează, de fapt, mult mai mult decît editorialele comentatorilor profesionişti. Tocmai de această retragere populară trebuie să se teamă Uniunea şi tocmai de această retragere populară ar trebui să se teamă chiar popoarele statelor membre. Dar asta numai dacă societăţile ar fi un pic ajutate, cu explicaţii sincere, de politicieni şi comentatori responsabili.

E simplu să constaţi că UE nu livrează şi că are problemele pe care le are, la un moment dat, orice organism politico-economic. Da, UE e birocratică şi auto-centrată. Da, funcţionarii UE sînt, într-o proporţie sufocantă, maşini de tors retorică şi oportunism. Da, aroganţa politică a Uniunii a iritat societăţi obişnuite să se supună doar autorităţilor naţionale alese (deşi aceleaşi societăţi se supun şi încolonează, fără să crîcnească, duse de idei ambalate şi impuse de o presă mult mai puţin aleasă). Tot sau aproape tot ce se spune, deodată, despre rugina UE e adevărat.

Lentoarea instituţiilor europene devine, adesea, paralizie consimţită şi sistematizată. Discursurile liderilor europeni nu au ecou pentru că, de cele mai multe ori, nu conţin nimic inteligibil. Ambiţiile Uniunii au crescut pînă la limita megalomaniei şi au produs, în consecinţă, o suită de şantiere faraonice în care singura urmă de viaţă e o eternă organizare de şantier. Aşa zisa politică Externă Europeană e, de pildă, o ficţiune perfect organizată şi ignorată de toată lumea, de la marile puteri la proprii susţinători.

Scepticismul a fost agravat de criza financiară, care a dat de pămînt cu zona euro şi a lăsat să se ridice dintre dărîmături ideea după care, în lipsa euro, state ca Italia, Grecia, Spania şi Portugalia, ar fi suferit de o răceală uşoară, nu de cancer generalizat. Şi, într-adevăr, actul de acuzare e întemeiat. Economii mult mai puţin active şi productive decît motorul german au fost absorbite, prin alinierea la moneda euro, într-o competiţie fără şanse cu motorul german. Aproape totul pare să vorbească, după 2009-2010, despre criza europeană a Uniunii Europene. Pînă şi Franţa, geamănul secund al cuplului fondator al UE, nu mai poate trăi relaţia siameză cu Germania fără să critice excesul de austeritate şi europenitate al guvernului Merkel.

Presiunea sceptică e generalizată: de la extremele vestice şi estice, vin scepticismul agresiv britanic, respectiv temerile săracilor foşti comunişti care se codesc, acum, în faţa euro şi a austeritatăţii permanente.

Ceva mai la est, statele niciodată evadate din orbita rusă se îndepărtează de vest. Moldova pierde terenul cucerit. Georgia, Armenia şi, mai ales, Ucraina pierd şi terenul necucerit. Din sud, urcă un val de furie provocat de accidentele sinistre ale crizei financiare care au nimicit decenii de prosperitate nepăsătoare în Spania, Italia şi Grecia, plantînd pe terenul pîrjolit şomaj şi, în special, şomaj juvenil.

Uniunea Europeană e copleşită de reproşuri, iar replicile palide care invocă idealurile comunitare nu conving şi nu au cum să convingă societăţi care se întorc la cea mai brutală realitate. Tocmai aici, între adevărurile finale şi brutale, ar trebui să fie rostite, însă, cîteva adevăruri care spun cu totul altceva. E în primul rînd sarcina politicienilor şi a presei naţionale să o facă. Adevărat, pentru asta e nevoie de un curaj vecin cu nechibzuinţa dar, măcar după definiţia ideală, politicienii şi presa sînt datori să fie sinceri în momentele cele mai critice. Altfel, contestaţia în bloc sau îndepărtarea de UE rămîn singure şi duc tot acolo: spre dezastru. Ce ar fi, deci, de spus?

Un sondaj realizat de Eurobarometru, Agenția de Statistică a Comisiei Europene, constată o scădere substanțială a încrederii în Uniunea Europeană. Nimic nou pentru un stat membru UE ca Marea Britanie, unde scepticismul față de tot ce e UE rămîne o tradiție constantă. Elementul surpriză vine din procentajele constatate în state membre sudice, în primul rînd Spania, Italia și Portugalia. Încă mai surprinzătoare pare creșterea pesimismului într-un stat membru ca Polonia, unde criza economică a fost relativ ponderată. Datele sondajului au fost preluate de numeroși comentatori care au ajuns rapid la concluzii grave: UE e în declin, iar cetățenii din statele membre regretă prezența în Uniune.

Curba descendentă a procentelor nu poate fi contestată. Aproape peste tot, într-un fel sau altul, pe o temă sau alta, ideea europeană e în dificultate. Dar ce anume ne spun, mai precis, sondajele? Concluzia nediferențiată după care europenii s-au supărat pe Europa e suspect de asemănătoare cu dorințele, editorialele și platformele grupurilor, presei și partidelor care nu iubesc, din principiu, UE. Evident, dreptul la opinie rămîne în picioare și, din acest punct de vedere, ideea după care orice ziar, partid sau cetățean care nu crede în UE e un înapoiat e o prostie. Asta nu înseamnă, însă, că datele care vorbesc despre scăderea încrederii în UE duc invariabil spre o singură concluzie.

Iritarea statelor membre sudice e, evident, explicabilă. Italia, Spania, Grecia, Cipru au fost lovite dur de criză și au văzut în programele de austeritate o năpastă impusă de adoptarea monedei euro. Argumentul e serios dar el nu e totuna cu respingerea integrală a UE. Sondajul nu spune nimic despre ce opinie au cetățenii statelor sudice față de cîștigurile aduse de UE.

Dezvoltarea spectaculoasă a infrastructurii în statele membre sudice (de la autostrăzi la viaducte și rețele de internet) e rezultatul covîrșitor al fondurilor europene. E greu de crezut că italienii sau portughezii nu știu acest lucru. Cînd dau vina pe euro, sudicii protestează de fapt împotriva unei decizii politice. E, în primul rînd, cazul ciprioților care au văzut cu ochii lor cum decizii explicite ale instituțiilor europene au strivit sistemul bancar intern și au adus într-o situație disperată depunătorii privați. E foarte posibil ca nemulțumirea sudicilor față de UE să fie, de fapt, nemulțumirea față de efectul uniunii monetare asupra economiilor naționale și nu o contestație generală a tot ce e UE.

Creșterea scepticismului polonez pare inexplicabilă pentru o țară care a traversat bine criza și a folosit în mod remarcabil fondurile europene. E de crezut că intensificarea procentelor sceptice nu e altceva decît expresia unei temeri față de proiectul aderării la moneda euro. Evident și polonezii au fost martorii șocurilor succesive prin care au trecut statele membre ale zonei euro și au, deci, motivse să fie prudenți. Indiferent de cauze, criza din zona euro a făcut din euro o variantă discutabilă. Distanța între entuziasmul automat de acum cîțiva ani și ezitările aduse de accidentele monedei euro e măsurată tocmai de creșterea procentajelor sceptice.

Datele din ultimul sondaj de amploare Eurobarometru nu pot fi simplificate de concluzia pesimistă sub care sînt prezentate de o presă grăbită sau de partide populiste. Însă, sondajul trebuie înțeles și la Bruxelles. Societățile europene au ieșit, într-un fel sau altul, din faza optimismului automat și arată că sînt instanțe critice. Replica lor trebuie respectată. Ea spune că nici Uniunea Europeană nu are dreptul să se considere o construcție mult peste gîndirea cetățenilor ei.