Traian Ungureanu

Nu, soarta Moldovei nu stă în mîna politicienilor, aşa cum se spune adesea cu o formulă ruginită. Soarta Moldovei stă în apropierea de Uniunea Europeană. Căci, varianta în care Moldova întrerupe progresul spre o relaţie bună cu UE şi se întoarce spre Rusia nu se poate numi soartă, ci sinucidere.

Apropierea sau reapropierea de UE înseamnă revenirea la un guvern de linie occidentală iar asta depinde de politicienii pro-europeni şi numai de ei. Aşadar, nu e vorba de un asalt colectiv în care toţi politicienii moldoveni se fac sau se prefac în buni europeni. E vorba doar ca pro-europenii declaraţi să treacă peste orice şă să genereze un guvern. Imposibil? Atunci şi drumul către UE devine imposibil. Iar asta trebuie lămurit foarte repede.

Surse de la Bruxelles vorbesc de o şansă care poate dura doar cîteva zile sau o săptămînă. Dacă şansa e ratată, va fi, mai întîi, pusă în pericol sau redusă linia de finanţare europeană, după care va dispărea şi creditul politic. Cine vede în aceste reacţii un ultimatum n-are decît să vadă un ultimatum şi să ia premiul pentru clarviziune păgubaşă.

Ultimatumurile sînt de regulă pumnul care loveşte masa înainte de a lovi în figură. La fel de sigur, ultimatumurile nu sînt acele reacţii care încearcă să ţină partenerul în picioare. Aşadar, e suficient de limpede că politicienii moldoveni tentaţi să adopte mentalitatea de asediu în relaţia cu UE se adîncesc în demagogie.

Moldova poate reveni acolo de unde a căzut, cu condiţia ca pro-europenii să demonstreze că pot guverna. Restul e un amestec de anecdote trecătoare, ambiţii personale şi reţele mai puţin personale. Un guvern sau un acord de guvernare anunţat în următoarele zile poate da Moldovei direcţia fără de care nu mai are rost să vorbim de Moldova. Politicienii pro-europeni s-au angajat pe această direcţie tocmai pentru că erau sau pretindeau că erau conştienţi de răscrucea la care se află Moldova.

Aşadar, nici unul din politicienii şi nici unul din partidele europene nu pot susţine astăzi că se află într-o situaţie care suferă amînare sau că sînt fugăriţi pe nedrept de un ultimatum european. În limbajul general şi prăfuit al vieţii publice, politicienii moldoveni pro-europeni trebuie să dea dovadă de patriotism.

În limbaj politic, e vorba, pur şi simplu, de pragmatism în interes naţional. Însumînd, poziţia europeană care cere politicienilor europeni să revină la o formulă comună de guvernare poate fi explicată publicului larg şi ca soluţie pro-naţională şi ca pragmatism politic. Nu e nimic deficitar în ideea unei reveniri la guvernarea pro-europeană. Totul poate fi explicat şi argumentat.

În primul rînd că ofensiva anti-europeană rezolvă nevoia de alibi-uri, dar nu rezolvă păcatele naţionale capitale. Nu UE a făcut datoriile nebuneşti ale statului britanic sau italian sau grec. Adevărat, euro a provocat falimentarea sistemelor financiare naţionale, dar asta pentru că sistemele financiare naţionale erau deja în faliment nedeclarat. Euro n-a făcut decît să aducă la lumină o situaţie preexistentă.

Nu UE a făcut societăţile vest-europene să se adîncească în lipsă de ambiţie şi productivitate. Şi nici societăţile est-europene să se auto-distrugă în vacarmul toxic al politicii nihiliste şi al incompetenţei generalizate. Cazul Moldovei e tipic: un stat care face paşi spre Europa dar termină benzina şi se întoarce la adevăratul ei drum - la anarhia politică cu profitori locali şi beneficiari ruşi.

Oricît ar fi fost de ezitantă şi indolentă Uniunea Europeană, nu ea e autoarea masacrului politic de la Chişinău. Porcăria e un produs local instrumentat de ambiţiile neîncetate ale Rusiei şi pus în scenă de mici împăraţi raionali, genii proaspete de periferie şi alte figuri patriotice locale.

Moldovenii nu sînt o trupă izolată. Societăţile sudului şi sudestului european nu sînt cu nimic mai prejos. România a procedat frăţeşte şi continuă un joc pervers în relaţia cu UE. După orgia anti-democratică de astă vară, cînd noul guvern socialist a luat păpuşa democratică de păr şi a tîrît-o prin toate noroaiele, a urmat specialitatea casei: ipocrizia pro-europeană. Vă iubim, sîntem europeni, vrem banii voştri, dar numai dacă îi putem fura. Iar dacă nu-i putem fura sau nu-i putem fura atît cît am dori, nu ne atingem de ei.

Absorbţia fondurilor europene continuă să fie respinsă de autorităţile româneşti, cu zîmbetul unui clan care nu are chef să renunţe la fraudă pentru a se apucă de muncă, fie şi pe un salariu bun. De ce ar prospera comunităţile locale, cînd asta ar însemna mai puţin control feudal asupra regiunilor supuse voievozilor politici? Nu există răspuns şi, în aceste condiţii, România continuă să joace rolul celui mai mare contestatar european al dezvoltării naţionale interne. În acest caz, secretul refuzului de aliniere europeană e beneficiul politic al subdezvoltării.

Doar subdezvoltarea garantează un control politic strict, în care alegerile democratice sînt, odată la patru ani, un joc de matematică reginonală cu rezulatul comandat. De toate astea, nu e vinovată Uniunea Europeană. Cum nu e vinovată nici de descalificarea profesională lentă dar implacabilă a societăţilor occidentale. Orgia anti-românească şi anti-bulgărească instrumentată de presa şi politicienii englezi stă pe un adevăr de care nu vrea să se atingă nimeni: degradarea gravă a educaţiei şi a muncii în Marea Britanie.

Educaţia nu mai e o dorinţă în rezervaţiile în care dospeşte fosta calsă muncitoare britanică, dar e un fetiş în rîndul claselor mai avute care îşi trimit copiii la şcoli în care nu se învaţă nimic în afară de arta de a emite pretenţii în baza unei diplome care atesă că deţinătorul nu se pricepe la nimic. Sistemul educaţional britanic e încă în viaţă. În schimb, sistemele educaţionale est-europene, perfect reprezentate de mascarada românească, s-au născut moarte şi defilează distribuind certificate de deces profesional unei generaţii irecuperabile.

E Uniunea Europeană autoarea acestui regres în masă? E Uniunea Europeană interesată de ascensiunea acestei dorinţe de subjugare, inferioritate pe scena mondială şi repaos subvenţionat? Asta are trebui să întrebe, în public, politicienii şi mediile de informare. Fie că sînt europeni entuziaşti, fie că sînt sceptici recenţi. Şi dacă tot am devenit naţiuni consumatoare de spectacol şi societăţi în care viaţa e înlocuită de mersul filmelor, celebrităţilor şi vedetelor, ar merita să repetăm întrebarea pusă, într-un film celebru, de un actor britanic: ce au făcut romanii pentru noi? Ce au făcut în afară de apeducte, şosele, poduri, legi, biblioteci, şcoli, monede, administraţie, case, ferme, porturi, comerţ, unelte, alfabet, ordine, oraşe, arte, încălzire municipală, hărţi, arhitectură, amfiteatre? Ce au făcut, în afară de toate astea? Nimic!