Traian Ungureanu

În primul rînd că ofensiva anti-europeană rezolvă nevoia de alibi-uri, dar nu rezolvă păcatele naţionale capitale. Nu UE a făcut datoriile nebuneşti ale statului britanic sau italian sau grec. Adevărat, euro a provocat falimentarea sistemelor financiare naţionale, dar asta pentru că sistemele financiare naţionale erau deja în faliment nedeclarat. Euro n-a făcut decît să aducă la lumină o situaţie preexistentă.

Nu UE a făcut societăţile vest-europene să se adîncească în lipsă de ambiţie şi productivitate. Şi nici societăţile est-europene să se auto-distrugă în vacarmul toxic al politicii nihiliste şi al incompetenţei generalizate. Cazul Moldovei e tipic: un stat care face paşi spre Europa dar termină benzina şi se întoarce la adevăratul ei drum - la anarhia politică cu profitori locali şi beneficiari ruşi.

Oricît ar fi fost de ezitantă şi indolentă Uniunea Europeană, nu ea e autoarea masacrului politic de la Chişinău. Porcăria e un produs local instrumentat de ambiţiile neîncetate ale Rusiei şi pus în scenă de mici împăraţi raionali, genii proaspete de periferie şi alte figuri patriotice locale.

Moldovenii nu sînt o trupă izolată. Societăţile sudului şi sudestului european nu sînt cu nimic mai prejos. România a procedat frăţeşte şi continuă un joc pervers în relaţia cu UE. După orgia anti-democratică de astă vară, cînd noul guvern socialist a luat păpuşa democratică de păr şi a tîrît-o prin toate noroaiele, a urmat specialitatea casei: ipocrizia pro-europeană. Vă iubim, sîntem europeni, vrem banii voştri, dar numai dacă îi putem fura. Iar dacă nu-i putem fura sau nu-i putem fura atît cît am dori, nu ne atingem de ei.

Absorbţia fondurilor europene continuă să fie respinsă de autorităţile româneşti, cu zîmbetul unui clan care nu are chef să renunţe la fraudă pentru a se apucă de muncă, fie şi pe un salariu bun. De ce ar prospera comunităţile locale, cînd asta ar însemna mai puţin control feudal asupra regiunilor supuse voievozilor politici? Nu există răspuns şi, în aceste condiţii, România continuă să joace rolul celui mai mare contestatar european al dezvoltării naţionale interne. În acest caz, secretul refuzului de aliniere europeană e beneficiul politic al subdezvoltării.

Doar subdezvoltarea garantează un control politic strict, în care alegerile democratice sînt, odată la patru ani, un joc de matematică reginonală cu rezulatul comandat. De toate astea, nu e vinovată Uniunea Europeană. Cum nu e vinovată nici de descalificarea profesională lentă dar implacabilă a societăţilor occidentale. Orgia anti-românească şi anti-bulgărească instrumentată de presa şi politicienii englezi stă pe un adevăr de care nu vrea să se atingă nimeni: degradarea gravă a educaţiei şi a muncii în Marea Britanie.

Educaţia nu mai e o dorinţă în rezervaţiile în care dospeşte fosta calsă muncitoare britanică, dar e un fetiş în rîndul claselor mai avute care îşi trimit copiii la şcoli în care nu se învaţă nimic în afară de arta de a emite pretenţii în baza unei diplome care atesă că deţinătorul nu se pricepe la nimic. Sistemul educaţional britanic e încă în viaţă. În schimb, sistemele educaţionale est-europene, perfect reprezentate de mascarada românească, s-au născut moarte şi defilează distribuind certificate de deces profesional unei generaţii irecuperabile.

E Uniunea Europeană autoarea acestui regres în masă? E Uniunea Europeană interesată de ascensiunea acestei dorinţe de subjugare, inferioritate pe scena mondială şi repaos subvenţionat? Asta are trebui să întrebe, în public, politicienii şi mediile de informare. Fie că sînt europeni entuziaşti, fie că sînt sceptici recenţi. Şi dacă tot am devenit naţiuni consumatoare de spectacol şi societăţi în care viaţa e înlocuită de mersul filmelor, celebrităţilor şi vedetelor, ar merita să repetăm întrebarea pusă, într-un film celebru, de un actor britanic: ce au făcut romanii pentru noi? Ce au făcut în afară de apeducte, şosele, poduri, legi, biblioteci, şcoli, monede, administraţie, case, ferme, porturi, comerţ, unelte, alfabet, ordine, oraşe, arte, încălzire municipală, hărţi, arhitectură, amfiteatre? Ce au făcut, în afară de toate astea? Nimic!

Uniunea Europeană are o presă tot mai proastă la popor. Cu alte cuvinte, lumea nu mai crede automat că UE e noul nume al raiului pe pămînt. Iar simţămintele populare contează, de fapt, mult mai mult decît editorialele comentatorilor profesionişti. Tocmai de această retragere populară trebuie să se teamă Uniunea şi tocmai de această retragere populară ar trebui să se teamă chiar popoarele statelor membre. Dar asta numai dacă societăţile ar fi un pic ajutate, cu explicaţii sincere, de politicieni şi comentatori responsabili.

E simplu să constaţi că UE nu livrează şi că are problemele pe care le are, la un moment dat, orice organism politico-economic. Da, UE e birocratică şi auto-centrată. Da, funcţionarii UE sînt, într-o proporţie sufocantă, maşini de tors retorică şi oportunism. Da, aroganţa politică a Uniunii a iritat societăţi obişnuite să se supună doar autorităţilor naţionale alese (deşi aceleaşi societăţi se supun şi încolonează, fără să crîcnească, duse de idei ambalate şi impuse de o presă mult mai puţin aleasă). Tot sau aproape tot ce se spune, deodată, despre rugina UE e adevărat.

Lentoarea instituţiilor europene devine, adesea, paralizie consimţită şi sistematizată. Discursurile liderilor europeni nu au ecou pentru că, de cele mai multe ori, nu conţin nimic inteligibil. Ambiţiile Uniunii au crescut pînă la limita megalomaniei şi au produs, în consecinţă, o suită de şantiere faraonice în care singura urmă de viaţă e o eternă organizare de şantier. Aşa zisa politică Externă Europeană e, de pildă, o ficţiune perfect organizată şi ignorată de toată lumea, de la marile puteri la proprii susţinători.

Scepticismul a fost agravat de criza financiară, care a dat de pămînt cu zona euro şi a lăsat să se ridice dintre dărîmături ideea după care, în lipsa euro, state ca Italia, Grecia, Spania şi Portugalia, ar fi suferit de o răceală uşoară, nu de cancer generalizat. Şi, într-adevăr, actul de acuzare e întemeiat. Economii mult mai puţin active şi productive decît motorul german au fost absorbite, prin alinierea la moneda euro, într-o competiţie fără şanse cu motorul german. Aproape totul pare să vorbească, după 2009-2010, despre criza europeană a Uniunii Europene. Pînă şi Franţa, geamănul secund al cuplului fondator al UE, nu mai poate trăi relaţia siameză cu Germania fără să critice excesul de austeritate şi europenitate al guvernului Merkel.

Presiunea sceptică e generalizată: de la extremele vestice şi estice, vin scepticismul agresiv britanic, respectiv temerile săracilor foşti comunişti care se codesc, acum, în faţa euro şi a austeritatăţii permanente.

Ceva mai la est, statele niciodată evadate din orbita rusă se îndepărtează de vest. Moldova pierde terenul cucerit. Georgia, Armenia şi, mai ales, Ucraina pierd şi terenul necucerit. Din sud, urcă un val de furie provocat de accidentele sinistre ale crizei financiare care au nimicit decenii de prosperitate nepăsătoare în Spania, Italia şi Grecia, plantînd pe terenul pîrjolit şomaj şi, în special, şomaj juvenil.

Uniunea Europeană e copleşită de reproşuri, iar replicile palide care invocă idealurile comunitare nu conving şi nu au cum să convingă societăţi care se întorc la cea mai brutală realitate. Tocmai aici, între adevărurile finale şi brutale, ar trebui să fie rostite, însă, cîteva adevăruri care spun cu totul altceva. E în primul rînd sarcina politicienilor şi a presei naţionale să o facă. Adevărat, pentru asta e nevoie de un curaj vecin cu nechibzuinţa dar, măcar după definiţia ideală, politicienii şi presa sînt datori să fie sinceri în momentele cele mai critice. Altfel, contestaţia în bloc sau îndepărtarea de UE rămîn singure şi duc tot acolo: spre dezastru. Ce ar fi, deci, de spus?