Traian Ungureanu

Un refren bîntuie Europa politică: austeritatea și-a trăit traiul! După aproape cinci ani de tortură economică și scrîșnet social, lideri politici și papi economici s-au așezat la coadă și declară, rînd pe rînd, că vremea austerității s-a dus. Nimic nu pare mai binevenit. În fond, aproape toate statele occidentale așteptau și sperau că această știre bună va veni, într-o zi, nu prea tîrziu. Știrea a venit, în sfîrșit, dar e însoțită de mari semne de întrebare.

Mai întîi, o asemenea noutate trebuie însoțită de cifre. Au apărut datele de creștere care fac inutile măsurile de austeritate? Ce spun balanțele comerciale care dau raportul între exporturi și importuri? Ce spun datele de pe piețele bancare care dau dobînda la care se poate împrumuta un guvern? Din păcate, nici una din declarațiile care declară austeritatea depășită nu pornește de la cifre. În lipsa argumentelor economice, problema acestui curent de opinie e în principal morală. Nu e puțin lucru, căci temperatura morală are efecte formidabile asupra societății și vieții politice.

Mai clar, declarînd astăzi, fără dovezi, decesul austerității, liderii europeni imprimă impresia că austeritatea dureroasă a ultimilor cinci ani a fost o modă, un capriciu sau un experiment gratuit. În fond, nu poți pune înapoi în dulap decît o haină care nu mai e la modă. Dacă austeritatea a fost doar o soluție la modă aplicată fără necesitate, societățile și electoratele au tot dreptul să se simtă torturate în joacă și umilite de disprețul liderilor. În al doilea rînd, austeritatea care a ajuns un cuvînt blestemat de la un cap la altul al lumii occidentale rămîne cel mai puțin explicat instrument economic al zilelor noastre.

Toată lumea știe că austeritatea înseamnă restrîngerea sau curmarea cheltuielilor guvernamentale dar puțină lume înțelege că austeritatea e, rareori, o decizie voluntară. Austeritatea nu se impune și nu se ridică atunci cînd o vor guvernele. Austeritatea e un regim de urgență impus de dificultățile economice ale unui stat. În situația în care un stat e îndatorat, iar economia n-are spor (nu e competitivă), austeritatea vine de la sine iar guvernele nu au de ales. La fel, atîta vreme cît un stat continuă să facă datorii și nu se poate susține printr-o economie competitivă, oricine poate declara că austeritatea a luat sfîrșit dar nimeni n-o poate aboli.

Tot ce pot face politicienii care prezidează asupra unor economii în suferință e să vîndă publicului impresia că greul a trecut. Cu alte cuvinte, să facă un exercițiu de PR și să îndulcească pilula. Acest gen de operații caută să obțină un sentiment de ușurare: gata, am scăpat! De cele mai multe ori, manevra are succes dar rezultatul e o iluzie pe termen scurt. Ea poate fi folosită cu succes, mai ales înaintea alegerilor, dar se întoarce, de regulă, împotriva celor ce s-au crezut scăpați. Noul refren anti-austeritate e un joc lipsit de onestitate. Austeritatea nu e o binecuvîntare și nu aduce nimănui bucurii. Dar leacul nu stă în avîntul declarațiilor ipocrite.

De ce însă în Anglia? Sînt spaniolii și italienii mai mulțumiți de presa și polticienii locali? Evident, nu. Lumea politică italiană e demult discreditată la ea acasă, iar politicienii spanioli nu au nici un motiv să se bazeze pe simpatie publică. Reacția engleză vine și din alte surse. Frica de români și bulgari e mult mai ușor de trezit în Anglia, dacă atinge nervul anti-european sau anti-continental al lumii britanice.

Reglementarea care permite accesul româno-bulgar pe piața britanică e o reglementare a Uniunii Europene, iar reținerea britanică motivată sau nemotivată față de UE e binecunoscută. În plus, românii și bulgarii vin din acea parte a Europei pe care britanicii au considerat-o, în mod tradițional, o periferie îndepărtată, primitivă și imprevizibilă. Distanța izolată a Marii Britanii exclude estul european pe care îl transformă într-o lume ostilă. Aceste trăsături psiho-istorice dau nota specială a reacției britanice.

În al doilea rînd, românii și bulgarii sînt victimele unei situații create de noua morală publică engleză și, în genere, occidentală. Cîmpul contestației, criticii și respingerii s-a îngustat foarte mult. Nimeni și nimic nu mai poate fi certat, refuzat sau descris în culori tari. Orice ieșire de acest gen e amendată rapid sub acuzația de rasism, anti-ageism, anti-feminism, șovinism sau orice altă nouă etichetă-gardian a corectitudinii politice. Românii și bulgarii nu au noroc. Spre ghinionul lor, românii și bulgarii sînt europeni, albi și trăiesc în țari, măcar teoretic, democratice. Celelalte variante și culoare fiind blocate, românii și bulgarii devin ținte perfecte. Despre ei se poate spune și îndrăzni aproape orice, fără riscul vreunei sancțiuni. Adevărul trist e că despre români și bulgari s-a spus aproape orice, dar nimeni nu s-a ales cu eticheta de rasist care însoțește automat orice cuvințel în neregulă adresat africanilor sau asiaticilor.

În defavoarea comentariilor de mai sus, se plasează un număr destul de mare de incidente relatate în presă. E vorba de relatări despre grupuri organizate de cerșetori, hoți de buzunare și traficanți de persoane sosiți în special din România. De regulă, majoritatea e dată de țigani din România. Situația nu e monopol englez. Aceleași incidente au loc și aceleași rețele acționează în Germania, Franța sau Belgia. Dar asta e o problemă complet diferită de valul de sute de mii de români și bulgari care ar urma să fure locuri de muncă și ajutoare sociale în Anglia.

Conform relatărilor de presă engleze, autoritățile britanice au asistat fără replică la situații în care tabere de țigani au distrus spații publice sau au dat peste cap cartiere întregi. Răspunsul oficial e că legislația europeană leagă de mîini autoritățile brianice. Poate. Dar e cert că autoritățile franceze nu s-au considerat legate de mîini și au expulzat sistematic cetățenii români de origine romă care s-au făcut vinovați de asemenea fapte în Franța. Legislația europeană poate fi un pretext convenabil dar nu o piedică.

Atîta vreme cît spun că țiganii pot provoca probleme în Anglia, englezii au un argument. Numai că nimeni nu îndrăznește să spună așa ceva în Anglia, pentru că, în acest caz, eticheta de rasism pîndește și e obligatorie. Dar și această temă a fost deformată de ipocrizia media și politică. Atît presa cît și parlamentari sau consilieri locali englezi au creat impresia că numărul incidentelor de acest fel crește în trombă. Nu poate fi așa. Nu există nici un motiv pentru care românii aflați deja în Anglia să se fi pus pe delincvență dintr-o dată. Încearcă ei să sărbătorească, astfel, deschidera pieței muncii britanice? Sau, poate, să sară în ajutorul camapniei anti-românești din Anglia? E absurd. Mult mai credibil, numărul incidenteler provocate de români în Anglia e neschimbat. Deosebirea e că, pînă acum, nimeni nu s-a gîndit să le dea promeninență, în centrul unei campanii mediatice și politice.

Zeci de mii de români și bulgari trăiesc și muncesc, deja, în Marea Britanie. Din acest punct de vedere, distanța care separă Marea Britanie de estul exotic s-a redus. Mulți englezi de rînd știu că românii și bulgarii sînt, în majoritatea lor, veniți la muncă și că fac treabă bună. Tot ei știu că românii care umplu șantierele și dau persoanalul restaurantelor lucrează în slujbe la care englezii nu se înghesuie. Medile profesionale (în Anglia, „professionals” înseamnă persoane cu calificare înaltă) știu, la rîndul lor, că românii și bulgarii vin bine pregătiți și se integrează fără probleme.

Aceiași englezi de rînd vor primi, totuși, pe sub ușă, un pliant UKIP (United Kingdom Independence Party - partid radical de dreapta și anti-european) din care află următoarele: „Pericol grav pentru serviciile locale. De anul viitor, 29 de milioane de români și bulgari vor avea dreptul să trăiască, să muncească și să primească asistență socială la noi”. Sau, altfel spus, 60 de milioane de britanici au primit dreptul de a fi agitați și prostiți de medii de informare decăzute și de politicieni în criză. Pericolul româno-bulgar e o fantomă britanică.