Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Soft is Soft (II)



În plan extern, problema Ucrainei e o problemă rusească de adîncimi uneori neînţelese. Ucraina, zona tampon care desparte Europa de Rusia, nu e doar un teritoriu cu o extraordinară valoare geo-strategică. Ucraina e leagănul cultural şi istoric al civilizaţiei ruse. Mult înaintea Moscovei şi a St. Petersburgului, Kievul a dat nucleul statal şi religios din care aveau să crească bazele politice şi identitare ale Rusiei. Multă lume ar putea crede că obsesia ucrainiană e o chestiune de ideologie sovietică. Regimul sovietic nu a făcut, însă, decît să confirme o constantă istorică.

Ucraina e esenţială pentru Rusia în termeni strategici și culturali pe care nu i-a putut şi nu îi va putea infirma nici o ideologie. Fără o Ucraină servilă, Rusia pierde accesul direct la marele platou continental european. Cu o Ucraină sub control, Rusia domină zona Estică a Europei şi îşi poate proiecta politica externă direct asupra Europei Centrale. Din acest punct de vedere, pentru Rusia, nu va exista niciodată un moment istoric favorabil retragerii din Ucraina.

În aceaşi măsură, pentru Europa şi Ucraina vor exista momente istorice favorabile evadării de sub escortă rusească. Aceste ocazii vor fi, evident, perioadele de flux istoric ale Rusiei. Doar o Rusie în declin poate încuraja apropierea Ucrainei de Europa. Un asemenea moment a apărut în 1991 şi a fost fructificat de toate fostele republici sovietice, care s-au desprins şi au făcut pasul spre independenţă. E, însă, 2013 un moment de slăbiciune sau nesiguranţă rusească? Răspunsul are două părţi.

Mai întîi, Rusia e slabă. În al doilea rînd, Rusia e foarte sigură pe ea. Aici a intervenit jocul de percepţii false şi confuzii istorice, care au făcut posibile erorile europene. La nivelul datelor economico-demografice macro, Rusia e, în mod evident, un stat în dificultate, cu un viitor discutabil. Această constatare a încurajat mulţi planificatori politici să conchidă că Rusia va asista pasiv la dizlocarea Ucrainei. Ce n-au vrut să noteze aceşti analişti e că tocmai modelul economic-demografic rudimentar al Rusiei a dezvoltat în plan politic şi psihologic o atitudine imperială şi o acţiune externă agresivă.

Vladimir Putin a realizat că poate conduce foarte eficient un stat precar exact în numele renaşterii statului şi a fostei glorii imperiale. Cinismul, abilitatea şi lipsa de scrupule au preluat cîrma politicii de stat ruse. Europa a aflat, din mers, că Rusia nu negociază pentru a întîrzia, ci doar pentru a elimina orice dubiu. Dar nonşalanţa cinică a Rusiei a fost cultivată, dacă nu încurajată, de pasivitatea sistematică şi de semnalele de dezinteres venite atît din partea UE cît şi a Statelor Unite.

Europenii au practicat cultul aşa numitei puteri „soft", imaginîndu-şi că tratează că o putere manierată şi secundară. Ei nu au avut nici un atuu în faţa Rusiei, care a apăsat fără grijă pe toate butoanele. Pînă la urmă, concluzia e limpede şi, pe englezeşte, sună aşa: soft is soft. Mai mult, aparenta retragere a dilplomaţiei americane, confiscată de turbulenţele din Orientul Mijlociu, a convins Rusia că are mînă liberă în Est. În această situaţie, negocierile nu au produs efecte îndeajuns de puternice pentru a da Ucrainei rezistenţă în faţa Rusiei. De altfel, lipsa de reacţie europeană care a urmat pacificării Armeniei a lăsat în zonă impresia că UE se resemnează uşor.

UE nu pare să fi avut argumente nici în faţa partenerilor Estici pe care a căutat să îi apropie de orbita europeană. Evident, interesul statelor Estice e saltul în zona europeană, pentru că numai această racordare poate pune capăt subdezvoltării şi poate împinge economii ruinate la relansare. Dar UE n-a putut oferi, pentru viitorul imediat, decît promisiunea unui şoc. În plus, nevoile financiare ale statelor Estice nu puteau fi acoperite decît de un acord cu FMI care impune eforturi de restructurare foarte dure. Cu toate acestea, conştiinţa nevoii de europenizare n-a lipsit între politicienii de vîrf ai statelor Estice. Moldova a înaintat pînă la capăt, trecînd peste toate riscurile.

În cazul Ucrainei, o parte însemnată a oligarhilor ar fi fost înclinată să se reinventeze şi să facă afaceri pe pieţele ocidentale, scăpaţi de arbitrariul şi abuzul din afacerile cu Rusia. Însă, Europa a făcut o greşeală uriaşă. Liderii europeni au transformat cazul Timoșenko într-un fetiş. Eliberarea fostului Prim Ministru ucrainian, transformat, între timp, în victimă şi idol, a devenit principala condiţie în negocieri. E posibil ca liderii europeni să nu cunoască sau să nu vrea să cunoască legile nescrise ale spaţiului răsăritean şi ex-sovietic în care abuzul de stat şi răzbunarea politică sînt curente. Dar asta nu înseamnă că fetişizarea Iuliei Timoșenko n-a fost o greşeală.

Acest tip de insistenţă a dat un argument adversarilor Acordului şi a stîrnit orgoliile naţionaliştilor. Opinia publică din Ucraina şi din Est a înţeles, din nou, că Uniunea Europeană e, în primul rînd, ceva despre drepturi juridice, minorităţi şi liderii pro-europeni ai opoziţiei. Acest tip de eroare care pune politica drepturilor înaintea strategiei e o eroare clasică cu care UE a creat eroi şi a pierdut ocazii istorice. Cazul Timoșenko e un abuz comis împotriva unui politician departe de sfinţenie. Asta nu înseamnă că fostul Prim Ministru trebuie lăsat în puşcărie, ci doar că problema trebuia rezolvată după şi nu înaintea semnăturii de la Vilnius.

Linia care separă Estul de Vest s-a adîncit. Succesul brutal al Rusiei va fi durabil penru că situaţia e greu reversibilă diplomatic. UE poate interveni pentru a salva ce se mai poate salva. Astfel, implementarea capitolelor comerciale ale Acordului în relaţia cu Moldova şi Georgia trebuie grăbită cu orice preţ. Iar livrările de energie trebuie soluţionate printr-un efort european comun. Altfel, Vilnius va fi locul şi momentul în care Europa a pierdut 20 de ani de progres şi a cîştigat un Est în pericol.


Istoria Europei curge mai departe dar nu se mai varsă în Est. Acum cîţiva ani, politica de vecinătate a Uniunii Europene părea o suită de îmbrăţişări entuziaste. Șase state de pe flancul de Est al Uniunii înaintau vizibil spre orbita europeană. Joncţiunea finală urma să aibă loc la Vilnius, pe 29 noiembrie 2013. Summit-ul Parteneriatului Estic, urma să încununeze negocieri îndelungate şi amănunţite, odată cu parafarea Acordurilor de Asociere între UE şi statele de pe flancul Estic. Multă vreme, această expansiune care ar fi adus normele, standardele şi valorile dezvoltării occidentale în fostul spaţiu sovietic a părut posibilă. Ba chiar, irezistibilă.

În ultimele cîteva luni, construcţia a început să piardă etaj cu etaj. Cu cîteva zile înainte de Summit-ul de la Vilnius, doar două din statele Estice sînt pregătite să parafeze Acordurile de Asociere cu UE. Moldova şi Georgia au rămas în cursă. Azerbaijan, Armenia, Belarus şi Ucraina s-au retras. Asaltul economico-politic lansat fără cruţare de Rusia a scos din cursă patru din cele şase state candidate şi a pus capăt, cu un cinism nedisimulat, iluziilor europene.

Moldova şi Georgia rămîn cu speranţa, dar nimeni nu trebuie să creadă că Rusia se va opri, satisfăcută de o victorie incompletă. Pentru oricine a urmărit, manevrele brutale ale Rusiei e clar că Rusia va proceda mai departe la fel şi va folosi instrumentele de presiune care au blocat Ucraina şi Armenia. Comercial, Rusia poate oricînd stopa accesul exporturilor moldoveneşti şi georgiene. Muncitorii migranţi ruşi şi georgieni ar putea fi împiedicaţi să mai lucreze şi să mai cîştige bani în Rusia. Livrările de energie ar putea fi oprite, reduse sau scumpite în viitorul imediat. În plus, Transnistria, Abhazia şi Osetia pot fi oricînd reactivate, dacă Rusia doreşte să facă o demonstraţie de forţă şi să injecteze instabilitate în Moldova şi în Georgia.

Aşadar, marele proiect al euro-extinderii de la Vilnius se încheie cu un eşec, iar eşecul poate fi dus pînă la capăt, în perioada imediat următoare, de presiuni ruseşti reînoite. Anihilarea dramatică a logodnei UE-Ucraina a jucat rolul decisiv. Fără Ucraina, ponderea europeană în spaţiul ex-sovietic e aproape decorativă. Ocazia unei reapropieri nu va apărea prea curînd.

Dincolo de reproşuri grăbite, fiasco-ul de la Vilnius rămîne un eşec insuficient explicat. Nu ştim cu adevărat dacă, într-adevăr, Ucraina a ratat un moment istoric, pentru că nu ştim cu adevărat dacă scenariul Vilnius a fost un moment istoric. Şi nu ştim prea clar cum s-a ajuns la refuzul ucrainian. Cunoaștem, adică, doar suita de presiuni aplicate de Rusia la vedere, dar nu ştim prea multe despre calitatea jocului celeorlalte părţi.

Mai întîi politica internă. Preşedintele Ianucovici a făcut un calcul şi a înţeles că racordarea la Europa presupune riscuri politice enome. Ianukovici a ajuns la concluzia că semnarea Acordului de Asociere va genera un şoc economic masiv. Societatea şi economia vor trebui restructurate. Sprijinul financiar menit să atenueze şocul ar putea veni prin credite de asistenţă de la UE şi FMI, dar numai cu respectarea unor condiţii stricte. Cu alte cuvinte, Ianucovici ştie că Ucraina va fi supusă unui şoc masiv înainte de a se redresa. Ucraina e într-o situaţie dezastrouasă. Mulţi analişti economici vorbesc, de-a dreptul, de faliment.

Redresarea presupune dureri şi suferinţe sociale extrem de severe. 2014 ar fi, practic, un an măturat de şoc, iar în 2015 vin alegerile prezidenţiale. Pe care Ianoucovici le va pierde în fața unui electorat fără excepţie nemulţumit, sărăcit şi exasperat. Cei ce vor protesta, susţinînd că un şef de stat trebuie să urmeze intersul naţional şi abia apoi interesul politic, ignoră cîteva date esenţiale. În primul rînd, orice politician încearcă să îşi conserve poziţia, chiar atunci cînd urmăreşte interesul naţional.

Adevărat, Ianukovici nu are curajul demonstrat de guvernul pro-european de la Chişinău, care a şi-a asumat riscuri politice formidabile şi, pe termen scurt, decisive. Însă Moldova e într-o situaţie complet diferită. Moldova e o ţară mică, deja conectată, pe filieră românească, la Europa şi fără nivelul de probleme identitare ale Ucrainei. S-a vorbit mult despre lipsa de definiţie a moldovenismului. Discuţia e mult mai serioasă în cazul Ucrainei, un stat care îşi împarte geneza cu Rusia şi, desesori, nu reuşeşte să stabilească diferenţele care îi dau specificitatea.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG