Traian Ungureanu

Istoria Europei curge mai departe dar nu se mai varsă în Est. Acum cîţiva ani, politica de vecinătate a Uniunii Europene părea o suită de îmbrăţişări entuziaste. Șase state de pe flancul de Est al Uniunii înaintau vizibil spre orbita europeană. Joncţiunea finală urma să aibă loc la Vilnius, pe 29 noiembrie 2013. Summit-ul Parteneriatului Estic, urma să încununeze negocieri îndelungate şi amănunţite, odată cu parafarea Acordurilor de Asociere între UE şi statele de pe flancul Estic. Multă vreme, această expansiune care ar fi adus normele, standardele şi valorile dezvoltării occidentale în fostul spaţiu sovietic a părut posibilă. Ba chiar, irezistibilă.

În ultimele cîteva luni, construcţia a început să piardă etaj cu etaj. Cu cîteva zile înainte de Summit-ul de la Vilnius, doar două din statele Estice sînt pregătite să parafeze Acordurile de Asociere cu UE. Moldova şi Georgia au rămas în cursă. Azerbaijan, Armenia, Belarus şi Ucraina s-au retras. Asaltul economico-politic lansat fără cruţare de Rusia a scos din cursă patru din cele şase state candidate şi a pus capăt, cu un cinism nedisimulat, iluziilor europene.

Moldova şi Georgia rămîn cu speranţa, dar nimeni nu trebuie să creadă că Rusia se va opri, satisfăcută de o victorie incompletă. Pentru oricine a urmărit, manevrele brutale ale Rusiei e clar că Rusia va proceda mai departe la fel şi va folosi instrumentele de presiune care au blocat Ucraina şi Armenia. Comercial, Rusia poate oricînd stopa accesul exporturilor moldoveneşti şi georgiene. Muncitorii migranţi ruşi şi georgieni ar putea fi împiedicaţi să mai lucreze şi să mai cîştige bani în Rusia. Livrările de energie ar putea fi oprite, reduse sau scumpite în viitorul imediat. În plus, Transnistria, Abhazia şi Osetia pot fi oricînd reactivate, dacă Rusia doreşte să facă o demonstraţie de forţă şi să injecteze instabilitate în Moldova şi în Georgia.

Aşadar, marele proiect al euro-extinderii de la Vilnius se încheie cu un eşec, iar eşecul poate fi dus pînă la capăt, în perioada imediat următoare, de presiuni ruseşti reînoite. Anihilarea dramatică a logodnei UE-Ucraina a jucat rolul decisiv. Fără Ucraina, ponderea europeană în spaţiul ex-sovietic e aproape decorativă. Ocazia unei reapropieri nu va apărea prea curînd.

Dincolo de reproşuri grăbite, fiasco-ul de la Vilnius rămîne un eşec insuficient explicat. Nu ştim cu adevărat dacă, într-adevăr, Ucraina a ratat un moment istoric, pentru că nu ştim cu adevărat dacă scenariul Vilnius a fost un moment istoric. Şi nu ştim prea clar cum s-a ajuns la refuzul ucrainian. Cunoaștem, adică, doar suita de presiuni aplicate de Rusia la vedere, dar nu ştim prea multe despre calitatea jocului celeorlalte părţi.

Mai întîi politica internă. Preşedintele Ianucovici a făcut un calcul şi a înţeles că racordarea la Europa presupune riscuri politice enome. Ianukovici a ajuns la concluzia că semnarea Acordului de Asociere va genera un şoc economic masiv. Societatea şi economia vor trebui restructurate. Sprijinul financiar menit să atenueze şocul ar putea veni prin credite de asistenţă de la UE şi FMI, dar numai cu respectarea unor condiţii stricte. Cu alte cuvinte, Ianucovici ştie că Ucraina va fi supusă unui şoc masiv înainte de a se redresa. Ucraina e într-o situaţie dezastrouasă. Mulţi analişti economici vorbesc, de-a dreptul, de faliment.

Redresarea presupune dureri şi suferinţe sociale extrem de severe. 2014 ar fi, practic, un an măturat de şoc, iar în 2015 vin alegerile prezidenţiale. Pe care Ianoucovici le va pierde în fața unui electorat fără excepţie nemulţumit, sărăcit şi exasperat. Cei ce vor protesta, susţinînd că un şef de stat trebuie să urmeze intersul naţional şi abia apoi interesul politic, ignoră cîteva date esenţiale. În primul rînd, orice politician încearcă să îşi conserve poziţia, chiar atunci cînd urmăreşte interesul naţional.

Adevărat, Ianukovici nu are curajul demonstrat de guvernul pro-european de la Chişinău, care a şi-a asumat riscuri politice formidabile şi, pe termen scurt, decisive. Însă Moldova e într-o situaţie complet diferită. Moldova e o ţară mică, deja conectată, pe filieră românească, la Europa şi fără nivelul de probleme identitare ale Ucrainei. S-a vorbit mult despre lipsa de definiţie a moldovenismului. Discuţia e mult mai serioasă în cazul Ucrainei, un stat care îşi împarte geneza cu Rusia şi, desesori, nu reuşeşte să stabilească diferenţele care îi dau specificitatea.

Prima noutate în lumea electoratelor cinice e indiferența la datele economice. Deficitele bugetare, rata inflației și rata dobînzii nu mai interesează, chiar în situația în care aceste date au efect direct asupra nivelului de viață al familiilor și indivizilor care le compun. Oamenii refuză să vadă și să audă date economice, deși a doua zi trebuie să scoată mai mulți bani pentru a-și plăti facturile sau cumpărăturile sau, dacă datele sînt bune, plătesc mai puțin pentru aceleași produse și servicii.

Acest comportament spune ceva despre incapacitatea societăților de a judeca la nivel social. Dacă lucurile merg rău în economie și guvernul pune capăt declinului, alegătorii decid că soarta generală a societății nu îi interesează. Ce fac ceilalți nu încălzește pe nimeni. Dacă, dimpotrivă, lucrurile merg bine, alegătorii par tot mai tentați să considere că asta nu îi privește. Ei vor găsi, automat, motive de nemulțumire activă în alte zone de viață. Aici apar politicienii stîngii care folosesc extrem de eficient așa numite elemente „totemice”. Adică, figuri și teme simple care provoacă emoții de grup, de regulă resentimentare. Așa au apărut sau reapărut, în ultimii cîțiva ani, teme recoltate din repertoriul secolului al XIX-lea: bogații, lăcomia, asupritorii, profitorii, distrugerea frumuseților naturale ale țării. Conspirațiile celor sus puși. În fața acestor teme, agitate insistent de demagogii stîngii, societățile răspund, azi, mult mai mult decît acum 10-15 ani.

Portretul colectiv al alegătorului definit de aceste trăsături e portretul unei persoane care refuză să se bazeze pe propria judecată. Astfel, dacă vremurile sînt grele, efortul de redresare e o chestiune care privește pe oricine altcineva. Individul are o singură datorie: să îi sancționeze pe cei ce nu se ocupă de cazul lui, dar se ocupă de direcția economiei. În măsura în care reparația nu îl privește personal și nu îi aduce cîștiguri imediate, individul trebuie să activeze în tabăra anti.

Dacă vremurile sînt bune, atunci același individ va judeca, pe aceași linie, și constatînd că binele nu ajunge îndeajuns de mult la el, se va înscrie, iar, pe linie anti. Într-o singură situație se vor descătușa pornirile și votul pozitiv ale individului: în situația în care el însuși devine, sau crede că devine, destinatar privilegiat al politicii. Asta înseamnă, și în vremuri rele și vremuri bune, o legătură personală cu statul. La rău, prin beneficii garantate de stat, la bine prin dreptul garantat politic de a detesta ceva sau pe cineva. În ambele situații, individul devine, de fapt, client al statului. O dată ca beneficiar, a doua oară ca apărător al egalității împotriva celor ce tulbură starea de fapt.

De cele mai multe ori, electoratul care contrazice prin vot logica economică a unei țări e un electorat care a gustat din plăcerile societății asistate și se țintește către un viitor fără răspundere și discernămînt individual. Aici e secretul vinovat al societăților care produc, și la bine și la rău, și în Vest și în Est, comportamente aparent inexplicabile la urna de vot. Acesta e viciul care hrănește cinismul de masă și tot aici se află baza de lucru a politicienilor care cîștiga de pe poziții de stînga în ciuda oricărei realități.

În Est, aceată încăpățînare absurdă a alegătorilor a fost botezată „postcomunism” și a funcționat ca scuză pentru ultimii 20 de ani de împotrivire electorală la schimbare. În Vest, același fenomen a fost botezat „spirit comunitar” și a servit pentru a defăima și elimina politica libertății economice. În ambele cazuri, politicienii care cîștigă puncte, procente și alegeri, încurajază o societate în care individul e înlocuit de birocrații, paternalism și comunități. Tehnica e veche și dă genetica stîngii. Ea presupune crearea unei societăți cu conștiință de victimă, alinierea politică a acestei energii și transformarea ei în putere de vot.

În paralel, pasivitatea unei drepte timorate, care nu mai are curaj să își afirme convingerile, a ajutat mult la transformarea politicii într-un concurs de adulat sau mituit muțimi. Lucruile s-au pus în mișcare pe o scară enormă și e greu de crezut că ele pot fi întoarse din drum prea curînd. Însă participarea societății la această deraiere politică e incontestabilă. Și, din acest punct de vedere, ideea după care clasa politică e o trupă izolată de profesioniști ai cinismului nu stă în picioare.