Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu


Ucraina e în situația în care se află întreg arhipelgul de pe frontiera fostei Uniuni Sovietice. Schimbarea de denominație statală nu a fost lipsită de urmări. Toate aceste state au desfășurat rapid o politică externă, comercială, o diplomație și o transformare instituțională cu aparențe formale cusur.

Însă procesele care au imprimat transformarea nu se sprijină pe schimbarea prealabilă a relațiilor de putere. Fosta nomenclatură pro-sovietică și-a păstrat, cu mai multă sau mai puțină abilitate, capacitatea de control, mimînd, simultan, democratizarea. În același timp, fosta metroopolă sovietică, la rîndul ei deghizată democratic, și-a menținut obiectivele de politică externă, începînd cu pretenția de a dirija sau influența politica internă a fostelor state comuniste. Ce era de sperat? Nu mare lucru, dacă rămînem la enunțurile de mai sus și, mai ales, dacă le dăm un înțeles absolut.

Însă acest tip de analiză face exact greșeala pe care o fac, în mod repetat, numeroși analiști occidentali, alături de guverne și instituții internaționale: concepția formală asupra democrației. În esență, această școală e și radicală și naivă. Ea presupune, pe de o parte, că democrația poate fi importată prin formele ei de bază (în primul rînd, alegeri, apoi instituții, titluri și poziții administrative), indiferent de situația de pe teren. De aici, mitul alegerilor care răstoarnă o ordine economico-politică fundamentală și obligă la democrație.

În acest punct, școala care citește prea mult în rezultatele alegerilor e radicală. Mai departe, aceași școală e cucerită moral și psihic de „rezultatele solide” ale opoziției, fără să înțeleagă că jocul rezultatelor e manipulat de puterea de stat. În acest punct, observatorii amatori de asemenea analize sînt naivi. Asta nu înseamnă, însă, că lucrurile sînt de neclintit sau că schimbările sînt de-a dreptul imposibile.

Ce nu a înțeles la timp școala comentatorilor e că, în absența, schimbării fundamentale de la începutul anilor ’90, singura șansă de evoluție vine din interiorul unui sistem care dezvoltă inevitabil contradicții. Altfel spus, falsul gigantic din care a rezultat capitalismul post-sovietic e condamnat la conflicte. Noua clasă de privilegiați a ajuns repede la interese contrare și, în acest joc, Occidentul trebuia să își aleagă partenerii.

O coincidență semnificativă a făcut ca alegerile din Ucraina să fie precedate de aniversarea a 9 ani de la întemnițarea lui Mihail Hodorkvosky, supermagnatul distrus și apoi condamnat de regimul Putin. Hodorkovsky a fost expresia directă a contradicțiilor post-comuniste active în tot spațiul est-european. Parte a sistemului, Hodorkovsky a folosit monoplul conservat de fosta nomenklatură pentru a dezvolta un imperiu economic fără rival. Succesul a fost spectaculos, ilegal și imoral dar l-a pus, curînd, pe Hodorkovsky în situația de a dezvolta interese separate și de a se descoperi adversar al regimului de la care a obținuse protecție.

Iulia Timoșenko nu e un caz foarte diferit și are prea puțin de-a face cu imaginea ideală creată de mediile de informare occidentale (și stimulată de beneficiar). Eșecul lui Hodorkovsky și al Iuliei Timoșenko spune că sistemul a cîștigat și că forțele care îl puteau schimba parțial se găsesc în interior, nu în urna de vot și nici în editorialele romantice ale presei străine.

România e într-o situație similară. Calea spre schimbare a venit tot din interior, de la politicieni și partide care au pornit alături de sistem. Diferența e că noul patriciat a trădat din indolență și neputință. Noua oligarhie românească a rămas dependenta inertă a contractelor cu statul și a devenit sută la sută adversara schimbării. A rezultat, logic, răzaboiul cu un Președinte care încearcă dezlipirea de acest model. Însă cazul României nu face decît să confirme că dezvoltarea statelor post-comuniste se cîștigă sau se pierde în jocul de relații din interiorul sistemului.

Era de așteptat. Prima observație a mediilor de informare occidentale, după alegerile din Ucraina, trimite la rezultatul foarte solid al opoziției. Cu 21%, după o campanie electorală dură și viciată, blocul opoziției animat de Iulia Timoșenko, a obținut mai mult decît era de crezut. Oare?

Nimeni nu știe care ar fi fost rezultatele, în condițiile unei campanii corecte. Tocmai aici e problema. Reacția occidentală e, un pic dar suficient, naivă. Rezultatul obținut de Timoșenko și de opoziția potențială a lui Klitșko (12%) plus radicalii de la Svoboda (8%) sugerează un front activ anti-Ianukovici și lasă impresia unui electorat pro-democratic redutabil.

Lucrurile stau cu totul altfel. Nu fiindcă trebuie să stea neapărat rău, ci pentru că relațiile de putere nu se pot decide prin alegeri în Ucraina lui Ianukovici. Controlul admistrativ și legal sau ilegal asupra statului e atît de bine pus la punct încît alegerile sînt, în cel mai bun caz, un instrument de comunicare cu restul lumii și nu instanța care decide.

Ce a vrut, așadar, să comunice regimul Ianukovici? Exact ce a mai comunicat: că Ucraina e disponibilă și că nimic nu e decis, dată fiind existența variantei pro-democratice. Cu alte cuvinte, rezultatul alegerilor menține ambiguitatea în relațiile cu Uniunea Europeană și Statele Unite, fără a pune în dubiu supremația Președintelui Ianukovici și a Partidului Regiunilor. Schema obligă UE și SUA să facă declarațiile rituale care salută reușita încurajatoare a procesului electoral democratic și să observe, la capitolul „și altele”, carențele ce rămîn de rezolvat.

Procedura e cunoscută. Ea a mai fost aplicată în Rusia și Georgia. Mediile de informare occidentale ar fi trebuit să se aștepte la reluarea acestei operații care blocehază contestația, furnizează iluzii și protejază raporturile politice de facto. Singurul rezultat clar al alegerilor din Ucraina spune că aparatul controlat de Ianukovici a folosit cu succes alegerile și conduce, fără probleme, mai departe.

Celălalt rezultat vizibil al alegerilor spune că liderul opoziției, altfel atît de „promițătoare”, rămîne în închisoare. În rest, opinia publică occidentală și specialiștii în probleme est-europene, au primit libertatea de a dezvolta, pînă la alegerile viitoare, obișnuita literatură analitică pe tema progreselor democratice ale Ucrainei, la care se adaogă sub-dilema din refrenul: oare cum va fi Ianukovici mîine?

Discursul mediatic e, practic, organizat de mișcările aparatului propagandistic ucrainian și, în această situație, va continua să se specializeze în arta ghicitului, reperînd nuanțe și semne care anunță ba europenizarea, ba rusificarea lui Ianukovici. Așadar, rezultatele alegerilor din Ucraina trebuie întîmpinate cu prudență și citite în cheie realistă. Ele nu dau verdictul popular ci prezintă ultima variantă de lucru transmisă de administrația Ianukovici. În mare măsură, acest adevăr scapă analizelor occidentale care continuă să rămînă dependente de interpretarea formală a democrației.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG