Traian Ungureanu

Ce e un Depardieu? Totul a plecat de la apariția ultima transformare a faimosului Gerard Depardieu. Cînd toată lumea credea că nu mai există rol de jucat pentru Depardiu, actorul francez a apărut într-o postură complet neașteptată. Depardieu a devenit cetățean rus. În octombrie, cînd juca rolul Obelix, într-o comedie din seria Asterix, Depardieu părea să fi atins culmile comediei. Fals. Transformarea lui Depardieu în cetățean rus a bătut performanțele anterioare ale actorului și a dat presei rusești ocazia de a născoci termenul „depardyo” - cu înțelesul de fraier, naiv sau nătărău.

Partea cu adevărat interesantă a poveștii care a dat lumii noua unitatea de măsură a naivității (1 Depardyo) nu ține, însă, de comedie ci, mai degrabă, de magie. Mai precis de modul în care oamenii pot începe să creadă în lucruri și persoane pe care nu le cunosc sau nu le înțeleg, dar le transformă în cauze drepte sau idoli nepătați.

Două cazuri spumoase au ilustrat, recent, această trăsătură care are, deja, o istorie lungă și tristă. Nu e nimic întîmplător în originea acestor deraieri recente. Franța e, poate, orgininea prin excelență a iluziilor care răstălmăcesc realitatea și se pun, astfel, în slujba celor mai nefericite cauze și personaje. Adevărat, această pornire nu are granițe, dar Franța a știut dintotdeauna să dea deraierilor morale o costumație plină de stil.

Primul caz e Gerard Deparfieu și, ca de obicei, afacerea a pornit de la o obiecție îndreptățită. Actorul francez a fost indignat de planurile președintelui François Holland, care a anunțat că pregătește un impozit pe venit de 75% pentru persoanele care cîștigă mai mult de 1 milion de euro pe an. Depardieu a protestat, argumentînd că, într-o carieră strălucită, a plătit, deja, statului francez zeci de milioane de euro în impozite. După ce Primul Ministru francez nu a găsit nimic mai bun decît să-l insulte și să încurajezer o campanie națională de defăimare, Depardieu a decis să părăsească Franța și să treacă granița în Belgia.

Ce a urmat a transformat, însă, profilul unui plătitor de impozite revoltat de opresiunea statului în figura unui nătărău care nu știe pe ce lume trăiește. Sfătuit de cineva sau abordat de autoritățile ruse, Depardieu s-a trezit tratînd cu Moscova obținerea cetățeniei ruse. Președintele Putin a simțit imediat ocazia unei lovituri de imagine și a procedat rapid, speculînd ignoranța sau, pur și simplu, prostia lui Depardieu. Pașaportul a fost emis în regim de urgență și înmînat în văzul presei internaționale.

Adevărat, așa numitele cazuri de exil fiscal nu sînt o noutate. Banii au obiceiul să fugă, mînați, de deținătorii lor, spre state mai îngăduitoare și spre regimuri fiscale mai permisive. Adevărat, Rusia practică un impozit de cotă unică la nivelul de 13%. Și iar adevărat, 13% e, în orice condiții, mult mai mic și mai preferabil decît 75%. Însă Depardieu n-a făcut altceva decît să legitimeze public un stat autoritar și o administrație care se ocupă mai puțin cu colecatrea impozitelor și mai mult cu organizarea evaziunii fiscale pentru mega-infractorii protejați de Kremlin. Depardieu a reușit, dintr-un foc, să devină imaginea publică a acestor abuzuri și să se pună în fruntea unei liste de contraziceri care definesc un om fără busolă.

Căci Depardieu, om al stîngii franceze, dintr-o familie de comuniști, nu s-a mai simțit solidar cu propriile convingeri de îndată ce a fost atins la pungă. Campionul cauzelor drepte și favoritul lui Fidel Castro a fugit de îndată ce a trebuit să-și pună în practică, pe banii lui, principiile. În cele din urmă, luarea de poziție cetățenească a actorului Depardieu a devenit o farsă penibilă. Victima fiscului francez și-a găsit alinarea în brațele regimului Putin, demult și bine cunoscut pentru violență, corupție și fraude.

A doua ispravă franceză în materie s-a produs aproape concomitent cu episodul Depardieu. În rolul principal, o actriță celebră a anilor ’60 și ’70, mai nou campioană a programelor de protecție a animalelor. Alături de ea doi elefanți nevinovați și o mare sărăcie cu duhul.

Ucraina e în situația în care se află întreg arhipelgul de pe frontiera fostei Uniuni Sovietice. Schimbarea de denominație statală nu a fost lipsită de urmări. Toate aceste state au desfășurat rapid o politică externă, comercială, o diplomație și o transformare instituțională cu aparențe formale cusur.

Însă procesele care au imprimat transformarea nu se sprijină pe schimbarea prealabilă a relațiilor de putere. Fosta nomenclatură pro-sovietică și-a păstrat, cu mai multă sau mai puțină abilitate, capacitatea de control, mimînd, simultan, democratizarea. În același timp, fosta metroopolă sovietică, la rîndul ei deghizată democratic, și-a menținut obiectivele de politică externă, începînd cu pretenția de a dirija sau influența politica internă a fostelor state comuniste. Ce era de sperat? Nu mare lucru, dacă rămînem la enunțurile de mai sus și, mai ales, dacă le dăm un înțeles absolut.

Însă acest tip de analiză face exact greșeala pe care o fac, în mod repetat, numeroși analiști occidentali, alături de guverne și instituții internaționale: concepția formală asupra democrației. În esență, această școală e și radicală și naivă. Ea presupune, pe de o parte, că democrația poate fi importată prin formele ei de bază (în primul rînd, alegeri, apoi instituții, titluri și poziții administrative), indiferent de situația de pe teren. De aici, mitul alegerilor care răstoarnă o ordine economico-politică fundamentală și obligă la democrație.

În acest punct, școala care citește prea mult în rezultatele alegerilor e radicală. Mai departe, aceași școală e cucerită moral și psihic de „rezultatele solide” ale opoziției, fără să înțeleagă că jocul rezultatelor e manipulat de puterea de stat. În acest punct, observatorii amatori de asemenea analize sînt naivi. Asta nu înseamnă, însă, că lucrurile sînt de neclintit sau că schimbările sînt de-a dreptul imposibile.

Ce nu a înțeles la timp școala comentatorilor e că, în absența, schimbării fundamentale de la începutul anilor ’90, singura șansă de evoluție vine din interiorul unui sistem care dezvoltă inevitabil contradicții. Altfel spus, falsul gigantic din care a rezultat capitalismul post-sovietic e condamnat la conflicte. Noua clasă de privilegiați a ajuns repede la interese contrare și, în acest joc, Occidentul trebuia să își aleagă partenerii.

O coincidență semnificativă a făcut ca alegerile din Ucraina să fie precedate de aniversarea a 9 ani de la întemnițarea lui Mihail Hodorkvosky, supermagnatul distrus și apoi condamnat de regimul Putin. Hodorkovsky a fost expresia directă a contradicțiilor post-comuniste active în tot spațiul est-european. Parte a sistemului, Hodorkovsky a folosit monoplul conservat de fosta nomenklatură pentru a dezvolta un imperiu economic fără rival. Succesul a fost spectaculos, ilegal și imoral dar l-a pus, curînd, pe Hodorkovsky în situația de a dezvolta interese separate și de a se descoperi adversar al regimului de la care a obținuse protecție.

Iulia Timoșenko nu e un caz foarte diferit și are prea puțin de-a face cu imaginea ideală creată de mediile de informare occidentale (și stimulată de beneficiar). Eșecul lui Hodorkovsky și al Iuliei Timoșenko spune că sistemul a cîștigat și că forțele care îl puteau schimba parțial se găsesc în interior, nu în urna de vot și nici în editorialele romantice ale presei străine.

România e într-o situație similară. Calea spre schimbare a venit tot din interior, de la politicieni și partide care au pornit alături de sistem. Diferența e că noul patriciat a trădat din indolență și neputință. Noua oligarhie românească a rămas dependenta inertă a contractelor cu statul și a devenit sută la sută adversara schimbării. A rezultat, logic, răzaboiul cu un Președinte care încearcă dezlipirea de acest model. Însă cazul României nu face decît să confirme că dezvoltarea statelor post-comuniste se cîștigă sau se pierde în jocul de relații din interiorul sistemului.