Traian Ungureanu

Lucrurile încep să se schimbe abia odată cu desprinderea acestei lumi de normele și îndatoririle vechi. Descoperirea libertății - a acelei libertăți care proclamă independența de constrîngerile religioase și de tradiția socială - e fatală. Bogăția trece între drepturile de care persoana dispune după plac, aproape demonstrativ, cu o înverșunare menită să facă diferența între autonomie și superstiție. Burghezia își pierde treptat direcția și devine un grup profesional care urmărește să facă bani fără să-și mai aducă aminte de nimeni și de nimic altceva. Binefacerea se restrînge, caritatea ajunge o bizarerie iar cercul profesional se închide ermetic într-un spațiu fără acces.

Vîrful acestei tendințe e grupul supraprofesional al sectorului bancar care profesează un nihilism sprijinit în cifre și străin de orice ieșire spre realitatea umană. Speculația financiară devine ininteligibilă, un spoi de sport la marginea misticii matematice. Schimbarea nu s-a produs dintr-o dată. Elemente ale burgheziei clasice supraviețuiesc și astăzi însă direcția e dată clar de evadarea în bogăția agresivă, la purtător. Am ajuns aici, după o preschimbare complexă în care presiunea anti-tradiție a jucat rolul de gropar al normelor. Odată impusă libertatea de a dori și de a avea orice, jocul era decis. Puțini din cei ce demonizează astăzi, bogăția în numele echității știu că susțin tradiția din care s-a născut abuzul.

Nici sărăcia n-a avut o soartă mai bună. Contrar unei interpretări larg răspîndite, lumea creștină n-a recomandat și n-a lăudat sărăcia. Referințele creștine la sărăcie sînt, cel mai adesea, legate de simplitate, onestitate și moderație. Sărăcia nu putea fi nici culpă nici virtute într-o lume care urmărea buna așezare în viață și acordul cu ordinea naturală. Omul creștin sărac nu se plînge de sărăcie pentru că nu are percepția modernă a sărăciei și nu dispune de teoria exploatării. Într-un fel, oamenii nu se simt săraci pentru că nu doresc cu pasiune lucruile altora și, prin urmare, nu se simt învinși.

Revolta vine abia odată cu epoca burgheză și, din nou, odată cu lansarea unei competiții fără arbitru. Din clipa în care săracul e liber să impute absența bogăției, resentimentul e copt. Războiul claselor și dorințelor frustrate, face din sărac un om care a învățat să se simtă sărac. Aceiași avocați ai eliberării de tradiții declamă dezrobirea nevoiașilor și transformă sărăcia într-o virtute umilită. Evident, nimic nu putea fi mai util unei forțe în căutare de mase și armate de susținere politică. Această schimbare a produs, în ultima sută de ani, o denaturare extraordinară.

Săracii se simt, deodată, partea bună a lumii, încep să îi urască pe bogați și țin să devină bogați fără să piardă ceva din nimbul de puritate al săracului. Acest tip de raționament aduce pe piedestal un personaj nou: victima care are întotdeauna dreptate și va fi întotdeauna victimă. Filozofia vieții în comunitate se schimbă radical. Etica muncii și a moderației sînt zdrobite.

Revendicările se unesc într-o dorință care spune „vreau să am ce ai tu" și trece în "vreau să am ce e al tău". Am ajuns, astfel, într-o situație fără ieșire. Susținătorii noului discurs nu mai pot concepe o lume integrală. Ideile lor au o singură consecință posibilă: eliminarea bogaților și înlocuirea lor cu săracii. Bineînțeles, operația va fi întotdeauna administrată și motivată de un grup sau o clasă de îndrumători care vor avea grijă să confiște, adevărul, puterea și privilegiile dar asta e o poveste de care nimeni nu vrea să știe acum și aici.

Situația extremă în care am ajuns e definită de o aglomerație oarbă de cereri, pretenții, invidii, imagini răsturnate, resentimente, gelozii și dorințe goale. Știința care permitea viața în comun fără să condamne la sărăcie și fără să țină partea bogăției s-a stins. Economia și politica s-au suprapus lipsindu-se cu desăvîrșire de toate bunurile morale construite de tradiția umană. În lipsa lor, rătăcirea cuvintelor și, odată cu ea, tulburarea colectivă continuă.

Treptat, cuvintele își schimbă sensul, într-o măsură atît de mare încît, uneori, își pot veni singure de hac. Însă nici o limbă poate fi vătămată, fără a-și vătăma, mai apoi, vorbitorii. Cuvinte ca bogat-bogați, sărac-săraci au devenit, de cîțiva ani încoace, sunete complet rupte de înțelesul lor vechi și foarte apropiate de puterea unei arme care tulbură mințile.

După dezlănțuirea crizei financiar-bancare, acum aproape 4 ani, orice referință la bogăție s-a transformat într-o vină, într-un act de acuzare teribil și fără recurs. Bogații au trecut în boxă, bogăția a devenit rușinoasă iar săracii și sărăcia au fost încoronate și așezate în fruntea virtuților omenești. Răsturnarea e complicată și greu reversibilă. Căci îndreptarea acestui abuz poate foarte ușor oprită de observația după care orice schimbare e un act de cruzime față de umiliți și obidiți. Și totuși, cuvintele își au rostul lor iar preschimbarea lor face, pînă la urmă, mult mai mult rău celor ce au deja parte de rău.

Marea și explicabila excepție e furia estică. În 20 de ani de răsturnări, esteuropenii au învățat să deteste o clasă nouă de bogăție stridentă; și au dreptate. Apariția noii clase opulente a estului e rezultatul unei fraude aproape generale. Noii superbogătași ai estului nu au nici una din datele antrepenoriale ale burgheziei și au toate datele unui grup de delapidatori îngăduiți politic de complicii de la cîrma statului. Așadar, situația din est e complet diferită de povestea bogăției vestice.

În Occident, bogații au fost trimiși între păcătoși de un val de indignare provocat de criza financiară dar cîrmuit în direcție greșită de militanții anti-capitaliști. Situația e absurdă. Căci păcatele bogaților sînt condamnate de cei ce au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a le grăbi. Povestea e lungă dar poate fi rezumată destul de lesne. Astfel, bogăția sfruntată care s-a clădit, adesea, pe prostirea sau jecmănirea săracilor e fructul unui capitalism complet eliberat de răspunderi morale. Iar retragerea valorilor morale din societățile occidentale a fost obiectivul îndărătnic și reușita finală a celor ce au subminat, defăimat și demolat morala tradițională, în numele eliberării de supersitție.

Astăzi, același grup progresist denunță din răsputeri capitalismul sălbatic, bogăția și aroganța bogaților. Cu alte cuvinte, părintele îți afurisește odrasla, profesorul îți spurcă elevii iar magicianul îți denunță creaturile. Acest final tragic și ridicol încununează o schimbare lansată acum aproape două secole. Detaliile sînt relativ simple, deși prea puțini comentatori își doresc cu adevărat să țină cont de ele și încă mai puțini vor să admită existența lor istorică.

Au existat, însă, cu adevărat, timpuri în care bogații și bogăția, aveau cu totul alt nume și renume. Povestea e cu atît mai importantă cu cît ea vine din tradiția care a întemeiat civilizația europeană. Începuturile ei sînt de găsit în cadrul de viață creștin. Bogăția n-a fost nicodată în conflict cu valorile creștine. În acele vremuri, mult înainte de apariția a ce numim astăzi modernitate, bogăția era perfect suportabilă pentru că era legată strîns de muncă și de moderație. Cu alte cuvinte, lumea reglată de valorile creștine nu interzicea succesul și nu cultiva resentimentul.

Bogăția era o realitate binevenită și mereu însoțită de chibzuință. Avuția avea un înțeles aproape uitat astăzi și se lega, înainte de toate, de datoria de a conserva și de a transmite valoarea muncii. Bogăția nu avea legătură cu ostentația și consumul ci obliga la chibzuință și, mai departe, la buna plasare în viitor. Gesturile provocatoare ale bogăției etalate și consumate aiurea lipseau în acea lume. Dimpotrivă, banul era onorat dacă năștea bani și aducea, astfel, ceva în plus lumii din jur. În esență, comportamentul rațional față de bani, așa cum îl întîlnim în modul de viață creștin, e perfect compatibil cu ceea se va numi mai tîrziu capitalism. Dealtfel, după era de maxim creștin, odată cu intrarea în marea epocă burgheză, bogăția e în continuare lgată strîns de virtuți personale și comunitare. Figurile de mari antrepenori, bancheri și industriași britanici, olandezi și americani sînt, multă vreme, marcate de o zgîrcenie proverbială, mai bine zis de un dezinteres clar față de spectacolul opulenței. Banii se duceau în construcții solide și sprijineau cauze publice.