Traian Ungureanu

Dezumanizarea e populară. În epoca mulțimilor coagulate de internet și dezarticulate de paranoia, accesul la dezumanizare a devenit intim și, în același timp, popular. Furia gîlgîie și trece în crimă cu o rapiditate și cu o eficiență care fărîmă pragul ce despărțea, în vremuri trecute, lucrurile grave de banalități. Un oarecare hotărăște că el e cel ce va schimba istoria, urcă pe motocicletă și pleacă la omorît copii evrei, în curtea unei școli din Toulouse. Ceva mai înainte, același motociclist apocaliptic elimină, în plină stradă, soldați surpinși în fața unui bancomat. Cîteva focuri de armă bine țintite, un demaraj nervos de motocicletă și totul s-a sfîrșit. Istoria a fost îmbrîncită și eroul exterminator își simte pe deplin importanța cosmică. Nu, crima nu și-a pierdut monstruozitatea. Copii de 3 ani, de 6 ani și de opt ani, zac cu un glonț în cap pe caldarîm. Însă comoditatea tehnică și accesul neîngrădit la crimă au ceva încă mai monstruos: o simplitate imediat mortuară care ne readuce la banalitatea răului, la execuția fără recurs și limite. În cele din urmă, la execuția sumară a umanității. De aici, din acest apetit neîngrădit pentru anihilarea umanității răsare dezumanizarea: a victimelor și, deopotrivă, a călăilor sezonieri, în tranzit, plictisiți, furioși sau iluminați.

S-a vorbit, după seria de asasinate de la Toluouse, de radicalizare ideologică. Nu e un diagnostic tocmai greșit. E un diagnostic neatent și profund greșit. Stînga și dreapta își închipuie că mai au vreo importanță, cînd, de fapt, efectul suveran al acestei crime e erodarea adîncă a umanității. Poate cel mai greu de suportat, îndată după cadavrele de copii, e minciuna sau, mai degrabă, orbirea programată în jurul acestei tragedii luată la întrebuințare pe ecranele media și între politicieni. Ce s-a întîmplat și se întîmplă după asasinatele din Toulouse e neîngăduit de vătămător. O enormă mașină de fabricat nevăzători s-a dezlănțuit și produce cu fiecare ceas o orbire mai socială decît faimoasele medii sociale. Crima a fost, deja, falsificată iar asta nu spune altceva decît că oroarea de la Toulouse a fost, din prima clipă, uitată. Mai întîi, prin comportamentul de perfectă articulație fanatică al presei.

La mai puțin de 48 de ore de la asasinarea copiilor evrei din Toulouse o formidabilă majoritate de presă hotărîse, deja, cine e ucigașul și cine e instigatorul. Cu un raționament de aparență impecabilă, reporteri și comentatori francezi și, odată cu ei, nenumărați jurnaliști europeni, au făcut legătura între originea magrebină a soldaților și evreitatea copiilor uciși. Ce însemna asta mai departe? Neîndoios, că ucigașul e un dușamn de moarte al minorităților. Și, mai departe, că ucigașul e un extremist de dreapta. Pînă aici, ucigașul înuși părea să se fi străduit, după puteri, să se încadreze în portretul robot al delincventului ideologic de dreapta. În acest punct, gîndirea jurnalistică a stabilit o a doua conexiune. Extremistul de dreapta a trecut la fapte pentru că a simțit un moment favorabil. Și, după aceași judecată, nimic nu a încurajat mai mult crima de la Toulouse decît discursurile anti-imigrație rostite în ultimele săptămîni de Președintele Sarkozy.

Acest raționament a făcut turul televiziunilor și presei scrise europene, cu o siguranță care a transformat orice sugestie diferită într-un act scandalos. Asasinatele de la școala evreiască din Toulouse s-au produs luni. Marți, spre seară, presa pusese ultima tușă pe portretul asasinului, stabilise motivațiile, demascase autorul moral și finalizase actul de acuzare. Miercuri, dimineață, la capătul unei operații extraordinare a serviciilor secrete franceze, autorul asasinatelor era identificat și izolat de forțe speciale. Datele reale spun că e vorba de un francez de origine algeriană care se consideră sau e afiliat mișcării teroriste Al Qaida. După propriile declarații, ucigașul a asasinat soldații francezi pentru a pedepsi preznța militară franceză în Afghanistan și a măcelărit copiii evrei pentru a răzbuna asasinarea de copii palestinieni sub tirurile aramtei israeliene. Rezumînd, un caz clasic de terorism islamic. Și, totdată, o realitate complet diferită de adevărul decretat în presă. ucigașul nu e extremist de dreapta sau sarkozist, ci adversar al politicii externe a Franței sub Sarkozy. Ideea după care Sarkozy a „instrumentalizat" sau a favorizat o persoană care îi e adversar declarat e complet absurdă. Dar asta nu e o problemă pentru presă.

La nivel european, efectul cel mai vizibil e deprecierea sau micșorarea ideii de Europa. Acum, cu alegerile din Franța, mîine cu alegerile din Germania sau de cine știe unde altundeva într-un stat membru UE, problemele europene, adică interesele comune ale europenilor, cîte și cum sînt ele, devin ceva de nerecunoscut.

Politețea, frazele alese, generozitatea și bunele intenții se retrag sau dispar cu totul. În locul lor apar zgomotos, declarații despre interesele amenințate ale localnicilor și mărturisiri rostite cu aerul unor adevăruri îndelung sugrumate.

Politicienii își dau brusc seama că nu se mai poate, că trebuie să vorbească pe șleau de lucruri care nu mai suportă amînare. Ideile europene devin brusc echivalentul unui părinte care nu înțelege nevoile copiilor și le strică viața. Tot ce fusese mai înainte nobil și respectabil e, acum, sufocant și abuziv. Adevărul local tinde să devină singurul adevăr real iar ideea unei Europe egale pentru toți europenii e trimisă acasă.

Asta pînă după încheierea alegerilor, cînd toată lumea își regăsește buna creștere.

S-ar zice că nu e nimic grav, de vreme ce nervozitatea dispare odată cu alegerile. Așa e. Numai că, de fiecare dată, încrederea în Europa mai pierde ceva iar ipocrizia mai cîștigă ceva.

Tot mai multă lume ajunge la concluzia că Europa e un refren care trebuie rostit mecanic, pînă vine vremea intereselor reale. Tot ce înseamnă solidaritate în numele Europei se transformă într-o poezie de spus la ocazii festive. Interesele naționale rămîn singura realitate de luat în seamă.

Pînă la un punct, această concluzie nu e greșită. Interesele naționale nu pot fi nici desființate, nici ocolite.

Dacă există o vină, atunci ea e a promotorilor europeni care au predicat interesul comun, pretinzînd că interesul național poate fi cumva declarat nul. Însă, răspunderea principală e a politicienilor de dublă extracție franco-germană, practicanți ai discursului de dublă extracție europeană și națională. În fond, ei se bat pentru o Europă fără accent național și tot ei impun accentul național, atunci cînd își joacă electoral carierele.

A doua problemă e reflectarea acestui joc în țările de origine ale lucrătorilor est-europeni. Totul poate fi înțeles mai bine, dacă observăm că Viorica și alții ca ea sînt oameni în plină putere, foarte activi și optimiști într-un fel practic pe care rar îl mai găsești în România sau Moldova.

Fără să fie cine știe ce educați, acești oameni au o calitate fundamentală: sînt forța care pot pune în mișcare un sistem economic. Acasă nu se mai poate, așa că își închiriază munca în Franța, Italia, Spania sau Portugalia. Afacerea pare echitabilă. Banii cîștigați departe de casă se întorc acasă, unde țin părinți, cumpără mașini sau case și, inevitabil, echilibrează balanța financiară a statului.

Există, însă, un lucru anume pe care acest gen de plăți nu îl pot face: nu pot genera capital. Împreună, plățile care merg în consum fără să stimuleze piața de capital și absența acestei grupe de muncă extrem de puternice limitează sever creșterea economică propriu-zisă. Aranjamentul nu e echitabil pentru că e, pînă la urmă, echivalentul unei indemnizații pe care Estul o încasează în schimbul stagnării.