Traian Ungureanu

De-o vreme, multe din evenimentele mari dar și întîmplările mici, tragediile și mărunțișurile, chestiunile de stat și mofturile, argumentele mari și ifosele, cauzele mari și cruciadele tembele s-au micșorat împreună și încap într-un singur cuvînt. Orice și oricine devin sau pot deveni inacceptabil.

Trei exemple recente ilustrează imperialismul acestui cuvînt care a devenit un bun oficial obligatoriu.
Guvernul Statelor Unite găsește, de pildă, că nu există cuvînt mai bun pentru a plesni tembelismul ucigaș al Colonelului Gadafi. Violența din Libia e inacceptabilă. De fapt, Secretarul de Stat Hillary Clinton a mers pînă la capăt, cu un effort retoric menit să înspăimînte și să producă rușine printre nemernici: violența din Libia nu e doar inacceptabilă e „complet inacceptabilă”.

Ceva mai înainte, cu ocazia reprizei revoluționare egiptene, Secretarul General ONU găsise, deasemenea, că violențele locale sînt într-atît de serioase încît merită neîndoios calificativul reprobator suprem: inacceptabil. Chiar și tulburările inițiale și mult mai domoale din Tunisia au fost măsurate și încondeiate de UE cu același cuvînt neiertător: inacceptabil.

Dar ce n-a fost, nu e și nu va fi, la vremea lui, inacceptabil? Fumatul, capitalismul, impozitele, protecționsimul, băncile, nudismul, programele școlare, deciziile juriilor, nivelul ajutoarelor către palestinieni și , în genere, tot ce nu convine, nu place sau nu e de ajuns după părerea ofocialităților sau a campionilor unei cauze.

Mai nou, cuvîntul s-a privatizat și e folosit, cu mult foc, și de locatarii blocului deconectat de la electricitate sau de șoferul amendat pentru exces de viteză. Toată lumea s-a obișnuit să aibă dreptul de a hotărî ce e acceptabil și ce e inacceptabil, deși aflăm mult mai rar și numai prin eliminare ce e, totuși, acceptabil.

Istoria acestui clișeu fioros nu e încheiată. Cuvîntul își va continua cariera pentru că scutește de gîndire și elimină neplăcerile rostirii clare în public. Avantajul cu totul acceptat al cuvîntului inacceptabil ține de resorturi morale. Cine decretează că un lucru e inacceptabil se așază într-o poziție de superioritate tranșantă și severă. Devine, adică, instanță morală unică și universală. Stabilește cursul correct al tuturor lucrurilor. Inacceptabilul proclamat de cutare vorbitor exclude din lume și din istorie clasa de subfapte și subrealități care au îndrăznit să creadă că ar putea avea dreptul la existență. Decidentul e iritat de obrăznicia oamenilor și a faptelor lor. Sfera acceptabilui e demult hotărîtă și bine cunoscută, în primul rind vorbitorului posesor al eticii definitive. Vorbitorul producător de ”inacceptabil” restabilește ordinea și civilizația. Nimeni nu mai are dreptul să reacționeze sau să emită păreri, să fie altfel sau să fie greșit. Cuvîntul „inacceptabil” împietrește popoare, revoluții, răufăcători, delincvenți, disidenți și, în genere, orice formă neaprobată a realității.

Evidet ororile din Libia sînt ceva revoltător. La fel de evident, nici ororile din Libia, Iran sau de oriunde altundeva, nu vor cere permisiunea să se manifeste și nu se vor retrage rușinate, îndată ce au aflat că sînt inacceptabile. Clișeele au reușit, dintotdeauna, să amuțească gîndirea și să învigoreze conformismul. Însă n-au reușit niciodată să fugărească răul.

China s-a relansat pe o filozofie economică bazată, de asemenea, pe export dar nu pe export de materii prime. Dealtfel, China e un importator gigantic de materii prime. Cererea insațiabilă de materii prime a dezechilibrat, alături de nevoile Indiei, piețele primare de resurse și alimente ale lumii.

Pînă și lanțul de tulburări declanșat în Tunisia și, mai ales, Egipt, e parțial rezultatul scumpirilor provocate de presiunea de consum chino-indiană. Exporturile Chinei vizează produsele cu tehnologie incorporată și enorm diversificate. Tehnologia și designul au jucat un rol la care comuniștii nici nu visau. Însă obsesia exportului e intactă. În plus, piratajul sau furtul direct de informație și tehnologie e o practică generală, tolerată tacit de autorități.

Guvernul chinez știe că nimeni nu va recurge la represalii. China e o piață prea importantă. Companiile occidentale nu-și pot permite să rateze consumatorii chinezi iar guvernele n-au curajul politic necesar. În aceste condiții și în ciuda prudenței oficiale, China e un caz de economie în expansiune la marginea supradimensionării. Rețeta care a dus la echilibrul german și semisuccesul japonez a fost, poate, înțeleasă dar e inaplicabilă în Chnia. De unde diferența?

Lăsînd la o parte dimensiunile populațeiei și supracapacitatea naturală de producție care derivă de aici, diferența e dată de condițiile istorice. China nu e un simplu agregat economic, o mașină de ștanțat exporturi globale, fără alte trăsături și interese. China e un colos istoric, o civilizație complexă animată de pulsiuni și amintiri culturale majore.

China contează nu doar pentru că e o economie colosală ci și pentru că își proiectează succeesul sau insuccesul, contracția sau expansiunea mult dincolo de granițele statale. China traduce expansionismul economic în expansionism istoric și o face dintr-un impuls care n-a apărut odată cu piața liberă ci vine din vechi ambiții istorice. Aici e punctul de ruptură.

Echilibrul postbelic german, succesul inițial japonez și caracterul beningn al insucesului japonez au fost condiționate de marile eșecuri istorice ale acestor două națiuni, obligate să pornească de la zero, cu o șetrgere de memorie istorică impusă prin violență și autoimpusă prin reeducare. China nu e și nu poate fi în aceeași situație. Succesul economic al comunismului de stat chinez pare să contrazică proiectul marxist dar confirmă reușita statală chineză sub egidă comunistă. În China, un război civil lung și sălbatic a fundamentat statul autohton comunist. În Germania și în Japonia, un război de anihilare a distrus statul autohton autoritar. Pretențiile istorice și suflul expansionist german și japonez au fost scoase din joc. Ascensiunea postbelică germană și japoneză nu a generat și nu generează anxietăți.

Dimpotrivă, China dezvoltă complicații politice externe, pe măsură ce avansează economic. Demonstrațiile de forță maritimă din zonele în dispută, revizionismul reaprins în disputele cu Japonia și marele plan de extindere afro-sud-american sînt semnale clare. Mult discutata implantare chineză în Africa și America de Sud e, în continuare, un fenomen insuficient descifrat. Recent, Columbia și China au ajuns la un acord pentru construcția unui Panama II, o cale ferată care face legătura între Pacific și Atlantic, dublînd vechiul Canal Panama. Achizițiile de terenuri și exploatări strategice în Africa au atins de asemenea o cotă critică. Toate aceste explorări în spații economice îndepărtate au fost puse pe seama nevoii dramatice de resurse. Detenta economică a Chinei cere cantități fabuloase de de carburant, minereuri și așa numite elemente rare (minereuri și metale de mare puritate).

Ce nu se vede îndeajuns în comentariile pe această temă e colonialismul post-colonialist al Chinei. Extensia economică subîntinde o rețea e influență care nu mai are nevoie de sprijin armat (cum cereau modelele coloniale britanic și francez). În același timp, e greu de imaginat un stat african sau sud-american în stare să anunțe, la un moment dat, naționalizarea capitalului chinez. Investițiile, concesionările, achizițiile chineze în Africa și în America de Sud sînt instrumente soft dar efectul e același: o rețea de control colonial. China nu poate atinge și susține dimenisunile la care tinde, fără expansiune imperială directă sau disimulată. Consecințele abia urmează.

Așadar, triumful modelului chinez și recentul loc doi în ierarhia puterilor economice mondiale sînt mult mai discutabile decît s-ar părea. Necunoscutele sînt, în această clipă, partea cea mai substanțială a spectacolului chinez. Exact din acest motiv, recursul la istorie e obligatoriu. Relansarea chineză nu poate fi redusă la o știre apărută în ziua de 14 februarie 2011. Marele Salt Înainte ordonat de Președintele Mao la sfîrșitul anilor '50 a distrus aproape complet baza demografică și economică a țării. După 60 de ani, China trece prin al doilea Mare Salt Înainte. De data asta cu o șansă reală de plonjon în viitor. Din acest punct de vedere, experiența chineză cu a ei plasticitate istorică extremă, de la extincție la triumf, e un unicat. Nimeni n-a făcut drumul de la abis la apoteoză într-un timp istoric atît de scurt. Măcar atît e clar: ce urmează în continuarea acestei serii istorice nu poate fi banal. Noua producție de istorie chineză va fi, cu siguranță, un export crucial. Peste tot și pentru toți.