Traian Ungureanu

Mohammar Gaddafi, o figură stranie și exotică, un clown și un nebun periculos, în aceași persoană. O noutate psihotică, o apariție fără seamăn și precedent. Așa să fie? Discursul stupefiant rostit de Gaddafi pe 23 februarie la Tripoli pare să confirme. Un bărbat care continuă să pozeze cu frivolitate stridentă în tînăr nepeiritor, răcnește pițigăiat și lovește cu pumnul în masă, anunțîndu-i pe libieni că sînt proprietatea Marelui Lider și vor fi stîrpiți dacă au, cumva, altă părere. Gaddafi e pur și simplu bezmetic, rupt de realitate și de bun simț în toate: de la costum și decor, la voce și text, postură și vîrstă proprie. Gaddafi e nebun.

Realitatea clinică a nebuniei Marelui Lider, dealtfel divulgată de cercurile apropiate și atestată de psihiatri, în mai multe rînduri, de-a lungul ultimilor 20 de ani, e incontestabilă și șocantă. Forța dereglării înspăimîntă și împinge pe podium concluzia după care Gaddafi e o excepție monstruoasă, un soi de aberație fără de soi provocată de accidente biologice și potriviri istorice cu totul întîmplătoare. Însă istoria analizată ca suită de cicluri și interacțiuni îl așază pe Gaddafi într-o companie străveche și ilustră.

Marii nebuni ai istoriei sînt o populație numeroasă și recurentă. De la Irod la Stalin și de la Ludwig al Bavariei la Ceaușecu, Lenin sau Kim Il Sung, așa zișii nebuni desfac istoria în tragedii separate și lasă în urma lor ideea unei apariții individuale catastrofale. Istoria iese prost, mai bine zis, prost înțeleasă sub presiunea crîncenă a acestei serii de mari nebuni. Mai întîi, pentru că duce ușor la teoria superficială a „politicii ca joc al nebunilor”. În al doilea rînd, pentru că destui mari nebuni nu-și merită faima.

Irod, de pildă, e, în descriereea istoricilor creștinismului, un suveran abil, defăimat de interpretări creștine. Lenin a fost un politician necruțător, un intelectual competitiv și un fanatic desăvîrșit. Nebunie leninistă e complexă, greu de înțeles și explicat cu mijloacele caricaturii. Stalin, politicianul pragmatic și planificatorul total, pare un candidat improbabil. Esența violentă și pasiunea constantă pentru exterminare spun altceva.

Nebunia și puterea sînt legate în mod tainic. Discuția e enormă. Ceva trebuie, totuși, observat, într-o dezbatere care mizează prea mult pe hipnotismul politic al răului întrupat în nebuni: societățile sînt complice. Tot o legătură tainică dar directă leagă și popoarele de nebunii care reușesc să le înrobească. Întîrzierea istorică în forme înapoiate și legături nefirești strică societățile. După un timp, ele produc nebunii tocmai bine pregătiți să desăvîrșească răul tolerat prea mult de oamenii de rînd.

De-o vreme, multe din evenimentele mari dar și întîmplările mici, tragediile și mărunțișurile, chestiunile de stat și mofturile, argumentele mari și ifosele, cauzele mari și cruciadele tembele s-au micșorat împreună și încap într-un singur cuvînt. Orice și oricine devin sau pot deveni inacceptabil.

Trei exemple recente ilustrează imperialismul acestui cuvînt care a devenit un bun oficial obligatoriu.
Guvernul Statelor Unite găsește, de pildă, că nu există cuvînt mai bun pentru a plesni tembelismul ucigaș al Colonelului Gadafi. Violența din Libia e inacceptabilă. De fapt, Secretarul de Stat Hillary Clinton a mers pînă la capăt, cu un effort retoric menit să înspăimînte și să producă rușine printre nemernici: violența din Libia nu e doar inacceptabilă e „complet inacceptabilă”.

Ceva mai înainte, cu ocazia reprizei revoluționare egiptene, Secretarul General ONU găsise, deasemenea, că violențele locale sînt într-atît de serioase încît merită neîndoios calificativul reprobator suprem: inacceptabil. Chiar și tulburările inițiale și mult mai domoale din Tunisia au fost măsurate și încondeiate de UE cu același cuvînt neiertător: inacceptabil.

Dar ce n-a fost, nu e și nu va fi, la vremea lui, inacceptabil? Fumatul, capitalismul, impozitele, protecționsimul, băncile, nudismul, programele școlare, deciziile juriilor, nivelul ajutoarelor către palestinieni și , în genere, tot ce nu convine, nu place sau nu e de ajuns după părerea ofocialităților sau a campionilor unei cauze.

Mai nou, cuvîntul s-a privatizat și e folosit, cu mult foc, și de locatarii blocului deconectat de la electricitate sau de șoferul amendat pentru exces de viteză. Toată lumea s-a obișnuit să aibă dreptul de a hotărî ce e acceptabil și ce e inacceptabil, deși aflăm mult mai rar și numai prin eliminare ce e, totuși, acceptabil.

Istoria acestui clișeu fioros nu e încheiată. Cuvîntul își va continua cariera pentru că scutește de gîndire și elimină neplăcerile rostirii clare în public. Avantajul cu totul acceptat al cuvîntului inacceptabil ține de resorturi morale. Cine decretează că un lucru e inacceptabil se așază într-o poziție de superioritate tranșantă și severă. Devine, adică, instanță morală unică și universală. Stabilește cursul correct al tuturor lucrurilor. Inacceptabilul proclamat de cutare vorbitor exclude din lume și din istorie clasa de subfapte și subrealități care au îndrăznit să creadă că ar putea avea dreptul la existență. Decidentul e iritat de obrăznicia oamenilor și a faptelor lor. Sfera acceptabilui e demult hotărîtă și bine cunoscută, în primul rind vorbitorului posesor al eticii definitive. Vorbitorul producător de ”inacceptabil” restabilește ordinea și civilizația. Nimeni nu mai are dreptul să reacționeze sau să emită păreri, să fie altfel sau să fie greșit. Cuvîntul „inacceptabil” împietrește popoare, revoluții, răufăcători, delincvenți, disidenți și, în genere, orice formă neaprobată a realității.

Evidet ororile din Libia sînt ceva revoltător. La fel de evident, nici ororile din Libia, Iran sau de oriunde altundeva, nu vor cere permisiunea să se manifeste și nu se vor retrage rușinate, îndată ce au aflat că sînt inacceptabile. Clișeele au reușit, dintotdeauna, să amuțească gîndirea și să învigoreze conformismul. Însă n-au reușit niciodată să fugărească răul.