Traian Ungureanu

Regimul iranian a răspuns și continuă să răspundă. Revolta din vara lui 2009 a fost urmată de un val de arestări și execuții secrete. În ultimele cîteva săptămîni, foarte probabil ca urmare a undei de șoc trimisă de demonstrațiile din Tunisia și Egipt, valul de execuții s-a întețit. Zeci de deținuți au fost fost spînzurați, după interogatorii și ședințe de tortură, fără dreptul la apărare, după tipicul statului islamic extremist iranain.

Președintele Ahmadinejad a semnat prelungirea prevederilor care permit aplicarea codului punitiv islamic, pentru încă un an. Nu e vorba de o suplimentare excepțională ci de un act automat. Aplicarea pedepselor specificate de codul islamic (lapidare, amputare, biciuire) a fost confirmată anual, din 1991 încoace.

Ferocitatea teocrației iraniene a fost și rămîne greu comparabilă. Între toate regimurile de persecuție violentă ale lumii arabo-islamice, Iranul e cel mai dur și mai amplu. Un regim instalat după deturnarea dictatorială a Revoluției din 1979 e, într-un fel, dator să își prezinte și mențină pedigree-ul ideologic. Puritatea doctrinei presupune o represiune nemiloasă și exclude clemența față de oponent. E cazul tuturor regimurilor de mare concentrare și puritate dogmatică, de la bolșevici încoace. Însă febra iraniană a execuțiilor are și alte explicații.

Revoltele tunisiană și egipteană au pus în gardă regimul iranian care a trecut, preventiv, la execuții. Nu e numai atît. Foarte articulat ideologic, regimul iranian e absolut inept economic și social. În mai bine de 25 de ani de prost management și socialism islamic, Iranul a rămas dependent de exportul de țiței. Veniturile au fost filtrate de rețeaua politică și de protejații ei. Singura consecință a operațiunii a fost boom-ul construcțiilor de lux. Economia a fost privată de investiții și e în situația în care, de pildă, n-are capacități de rafinare a propriului țiței. Iranul importă benzina pe care n-o poate rafina.

În același timp, evoluția societății iraniene a depășit categoric nivelul politico-mental al cercurilor teocratico-militare conducătoare. Iranul a trecut prin același proces care a produs o masă enormă de tineri educați și sensibili la valorile occidentale dar condamnați la șomaj și lipsă de reprezentare. Regimul iranian încearcă acum tocmai traumatizatea acestui segment de populație. Operația n-are cum să nu reușească pe termen scurt. Însă, reprimarea oribilă la care recurge, acum, regimul iranian va avea efecte catastrofale pe termen lung. Ea va alimenta o revoluție violentă sau va distruge, din interior, tot ce mai e recuperabil în societatea iraniană. Ambele variante vor pune Iranul în fața unei situații tipice pentru statele aduse la subdezvoltare extremă: un handicap aproape irecuperabil și eliminarea pentru o lungă perioadă de timp din circuitul competitiv care dă noile state viabile ale lumii.

Mouamar Gaddafi, o figură stranie și exotică, un clown și un nebun periculos, în aceași persoană. O noutate psihotică, o apariție fără seamăn și precedent. Așa să fie? Discursul stupefiant rostit de Gaddafi pe 23 februarie la Tripoli pare să confirme. Un bărbat care continuă să pozeze cu frivolitate stridentă în tînăr nepeiritor, răcnește pițigăiat și lovește cu pumnul în masă, anunțîndu-i pe libieni că sînt proprietatea Marelui Lider și vor fi stîrpiți dacă au, cumva, altă părere. Gaddafi e pur și simplu bezmetic, rupt de realitate și de bun simț în toate: de la costum și decor, la voce și text, postură și vîrstă proprie. Gaddafi e nebun.

Realitatea clinică a nebuniei Marelui Lider, dealtfel divulgată de cercurile apropiate și atestată de psihiatri, în mai mult rînduri, de-a lungul ultimilor 20 de ani, e incontestabilă și șocantă. Forța dereghării înspăimîntă și împinge pe podium concluzia după care Gaddafi e o excepție monstruoasă, un soi de aberație fără de soi provocată de accidente biologice și potriviri istorice cu totul întîmplătoare. Însă istoria analizată ca suită de cicluri și interacțiuni îl așază pe Gaddafi într-o companie străveche și ilustră.

Marii nebuni ai istoriei sînt o populație numeroasă și recurentă. De la Irod la Stalin și de la Ludwig al Bavariei la Ceaușecu, Lenin sau Kim Il Sung, așa zișii nebuni desfac istoria în tragedii separate și lasă în urma lor ideea unei apariții individuale catastrofale. Istoria iese prost, mai bine zis, prost înțelesasă sub presiunea crîncenă a acestei serii de mari nebuni. Mai întîi, pentru că duce ușor la teoria superficială a „politicii ca joc al nebunilor”. În al doilea rînd, pentru că destui mari nebuni nu-și merită faima. Irod, de pildă, e, în descriereea istoricilor creștinismului, un suveran abil, defăimat de interpretări creștine. Lenin a fost un politician necruțător, un intelectual competitiv și un fanatic desăvîrșit. Nebunia leninistă e complexă, greu de înțeles și explicat cu mijloacele caricaturii. Stalin, politicianul pragmatic și planificatorul total, pare un candidat improbabil. Esența violentă și pasiunea constantă pentru exterminare spun altceva.

Nebunia și puterea sînt legate în mod tainic. Discuția e enormă. Ceva trebuie, totuși, observat, într-o dezbatere care mizează prea mult pe hipnotismul politic al răului întrupat în nebuni: societățile sînt complice. Tot o legătură tainică dar directă leagă și popoarele de nebunii care reușesc să le înrobească. Întîrzierea istorică în forme înapoiate și legături nefirești strică societățile. După un timp, ele produc nebunii tocmai bine pregătiți să desăvîrșească răul tolerat prea mult de oamenii de rînd.