Traian Ungureanu

Nu toate logiile și loghiile își merită soarta. Însă comitologia are șanse mari să rămînă, pe veci, una din temele din care se nasc fie cele mai reușite schițe umoristice, fie cele mai crîncene romane horror.

Comitologia e un cuvînt folosit cu mult orgoliu și poftă de aleșii sau funcționarii Instituțiilor Europene. Nu e clar de ce era nevoie de apariția acestui cuvînt care încearcă să acopere cast munca de comisie (în engleză, committee). Termenul sugerează existența unei științe a procedurilor și tehnicilor de lucru în comisii (din care există, întotdeauna și pe toată suprafața birocrației europene, nenumărate variante și subvariante). Cîtă vreme comitologia rămîne un cuvînt aruncat ici colo din lipsă de inspirație situația e sub control: sîntem, adică în prezența unui tic nevinovat de colecționar sau amploaiat cu mînecuțe care se alintă și vrea să se simtă bine, înconjurat de propriile jucării. Dar nu! Comitologia e mai mult decît atît.

Discuțiile despre munca de comisie în Comisia care se ocupă de munca de comisie sînt un adversar feroce. Comitologia are două ținte: limbajul și gîndirrea. Ea încearcă să le deșire pe amîndouă, folosindu-se de chiar elementele de bază ale limbajului și gîndirii: cuvintele și raționamentele. Cine asistă la o demonstrație de comitologie are o singură șansă: să pună capăt percepției, după primele 5-10 minute. Asta fac majoritatea parlamentarilor atrași în asemenea ambuscade.

În caz contrar, comitologia începe să-și facă efectul și macină pînă la nonsens toate formele articulate ale limbii și ultimele repere de siguranță ale gîndirii. În cursul unei ședințe de comitologie, asistența poate constata uluită că nu mai înțelege de ce e acolo și despre ce vorbește cel ce vorbește. Lămpile din sală se depărtează, pupitrele se micesc sau lărgesc, cuvintele trec din ecou în ecou și se deformează în mintea amețită care începe să doarmă în vreme ce își închipuie că gîndește. Un bun comitologist poate demonta pînă la ultimul nerv mecanismele care leagă mintea de zona sensului clar. După 20-30 de minute, o dală trecută printr-o cură de comitologie, victima fumegă fără fum. Incendiul mocnit înaintează spre centrul intern al fiecărui parlamentar și răvășește acolo ultimele amintiri ale lumii coerente. În a doua jumătate de oră, comitologul vorbitor are, practic, în față o sală răpusă și poate spune orice sau poate impune orice.

Din fericire, comitologia nu urmărește niciodată să obțină efecte politice. Victoria asupra gîndirii și limbii e suficientă și se soldează, de regulă, cu nimic. Mai clar, oratorul comitolog nu are nimic de spus la sfîrșit, pentru că finalul a avut deja loc. Rațiunea comitologiei e să se învîrtă în cerc și să continue așa, fără să-și dorească nimic, în afara unui coșmar calm și fără șir.

Francezul s-a născut grevist. Adevărat, eneglezii au născocit organizarea sindicală a muncii și formele ei de protest. Însă tot englezii au învățat să se despartă de mania sindicală, așa cum știu să se despartă de orice exces. În schimb, francezii nu-și pot refuza plăcerea unei demonstreții de stradă. Greva franceză e sacră. Ea nu poate ierta nici un guvern și nu poate accepta nici o excepție rațională. În principiu, pentru francezul grevist, adică pentru o majoritate largă a populației, vremurile sînt întotdeauna grele iar sacrificiile impuse nu se opresc nicicînd. Francezii sînt mereu dușmanii austerității dar trebuie imediat adăogat că tot francezii dau o definiție foarte aparte austerității. Astfel, după socoteala francezului, austeritatea e acel regim de chin și suferință care poate fi constatat în orice moment, cu excepția cazului în care guvernul decide să cheltuie tot bugetul pe salarii, pensii și sporuri.

Chiar și în această ultimă varaiantă, e de așteptat, totuși, o grevă, pentru că francezul nu poate accepta vreodată că e tratat pe măsura meritelor și nevoilor. Mai nou, Franța s-a răsculat pe tema regimului pensiilor. Pe scurt, guvernul propune mărirea vîrstei de pensionare de la 60 la 62 de ani. Motivul, în vorbele unui politician francez proeminent, vine din constatarea că statul a dat faliment. Logica demografică și lăcomia socială neverosimilă a bugetarilor francezi (și sud-europeni, în general) au pregătit un dezastru pe care guverne succesive l-au ascuns sau amînat. Pînă astăzi.

După cataclismul financiar-social grec, toată Europa a fost silită să recunoască un adevăr istoric vechi: falimentul sistemului de asigurări. Reacțiile au variat: balticii au strîns din dinți, grecii s-au aruncat la picioarele Germaniei, Germania a mărit randamentul, România și-a pus televiziunile private să militeze pentru un plan care duce în direcția Greciei. Francezii au recurs la ce le e lor mai drag: greva. De fapt, un lanț de greve care începe cu transporturile și nu va înceta fără exhibiționismul de rigoare al studenților și elevilor. E o tradiție istorică dar o tradiție mai degrabă comică și, în acest moment, tragi-comică. Între toate statele mari ale Europei, Franța continuă să fie mai aproape de propria comoditate mascată în atitudine civică.

Am discutat cu francezi de rînd și am fost șocat de perfectul lor autism. Nici un argument și nici o cifră nu ajung să pună o umbră pe convingerea că "l'etat" e o ființă divină și neperisabilă care poate și trebuie să plătească o infinitate de drepturi și privilegii în care majoritatea vede chestiuni de "bun simț".
Șocul francez va fi cu atît mai dur și ajustrarea la realitate cu atît mai năpraznică. La France profonde nu mai are adîncime.