Traian Ungureanu

O observație inevitabilă trimite la obsesiile balcanice ale politicii externe germane. Pe scurt: indiferent de guvernare, acțiunea externă germană e, din 1990 încoace, marcată de o anume obligație balcanică. Parlamentarii europeni germani care transportă la Bruxelles această linie constantă sînt, deasemenea, parte a consensului german: popularii și socialiștii germani au vederi complet diferite în mai toate problemele, cu excepția chestiunii balcanice. În ce constă, deci, linia balcanică germană?

Foarte pe scurt: în convingerea că Germania are o carte de jucat în „estul european apropiat” și trebuie să fie „sponsor” (pentru mai multă claritate - naș) al unuia sau al altuia din statele balcanice, mai precis al unuia sau altuia din statele post-iugoslave. Ideea e veche și se leagă de împrejurări istorice complicate, în primul rînd de o remanență persistentă a așa numitei ostpolitik, în termenii fixați încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Evident, politicienii germani vor nega această filiație, astăzi, de nemărturisit. Însă faptele spun cu totul altceva.

Imediat după prăbușirea vechiului cadru politic european, la începutul anilor ’90, Germania a articulat reflex o linie de acțiune balcanică tranșantă și a devenit sponsorul necondiționat al Croației. Bineînțeles, activismul pro-croat, articulat fără prea multe paranteze de Cancelarul Helmuth Kohl și, mai ales, de Ministrul de Externe Hans-Dietrich Genscher, a presupus, în oglindă, o linie ultranegativă în relația cu Belgradul. Adevărat, ostilitatea la adresa sîrbilor a fost, în mare parte, motivată de acțiunea militar-naționalistă a Belgradului dar ar trebui înțeles că reflexul german n-a trebuit să aștepte violențele ordonate de Belgrad.

Partitura germană era pregătită de o lungă tradiție. Politicienii germani „corecți” sînt, foarte probabil, cel mai autocenzurat pluton politic al Europei dar educațiua istorico-politică nu poate fi eliminată ușor. În cazul Germaniei, ea are o pregnanță cu atît mai remarcabilă cu cît se exercită în condițiile unui rigorism moral atroce (Germania își demite politicienii cu o promptitudine automată, la apariția celei mai firave bănuieli de „păcat” ideologic).

Linia pro-croată a primei politici germane post-comuniste în Balcani era, totuși bine acoperită și legitimată, de realitatea istorică a sentimentului național croat. După mai puțin de 10 ani, al doilea puseu german în Balcani nu mai are aceeași acoperire. Germania a devenit, cu aceași convingere și cu același activism metodic, sponsorul statului independent proclamat în Kosovo. Complicațiile tribale, neclaritatea identitară și violența bestială care au precedat proclamarea statului Kosovar, pe 17 februarie 2008, restrîng drastic pretențiile de normalitate ale politcii germane în Balcani. Analizele care ar fi trebuit să descrie această deficiență au fost mult timp refuzate de estabishment-ul analitic internațional și au fost împinse, astfel, spre zonele comentariului radical. Ceea ce nu le face cu nimic mai nepotrivite.

Kosovo nu are aproape nimic din situația națională coerentă a Croației. Partitura germană în Kosovo a avut, în această situație, caracterul unui forcing care a luat cu sine linia de politică externă a Uniunii Europene (dacă așa ceva există cu adevărat și autonom). De aici, imprimeul german asupra orientării politice europene în materie de Kosovo. Mai exact, presiunea asupra statelor care n-au recunoscut, din motive foarte speciale și fundamentate, independența statului Kosovo.

Animată, între altele, de activismul german adesea grotesc în Parlamentul European, campania pentru recunoașterea statului Kosovo a ajuns unul din acele de articole de bunăcredință care măsoară onoarea staelor membre UE. Însă, în spatele acestei insistențe nu se află nimic pro sau anti-european. Adevăratul motor al acestei campanii e opțiunea germană în materie de politică balcanică.

A căzut sau a scăzut interesul european pentru Moldova, după referendumul eșuat din 5 septembrie? Nu și nici nu există semne că rateul electoral pe care coaliția a știut să-l grăbească ar putea produce o reorientare a politicii europene față de Moldova. Programul de asistență financiară pentru Moldova a fost votat, fără probleme, marți, în Parlamentul European, și toate celelate linii de acțiune UE pe direcția Moldova sînt la locul lor. Dacă s-a schimbat ceva, atunci e vorba de mesajele tactice ale blocului anti-european al opoziției.

Comuniștii și sateliții lor propagandistici au tras concluzia că pot lăsa deoparte orice prudență și se pot lansa într-o retorică anti-europeană frontală. Mutarea e, în aparență, logică: de ce n-ar forța comuniștii fisura apărută în blocul pro-european, cu puțin timp înaintea alegerilor din 21 noiembrie? Adevărul e că pofta anti-europeană a stîngii nu are nimic logic. Da, alegerile sînt aproape, tentația e mare dar ofensiva anti-europeană nu ține de logica politică, adică n-are nimic de-a face cu reflecția lucidă asupra stării de fapt din Republica Moldova. Recrudescența retoricii anti-europene e, pur și simplu, rezultatul dorinței oarbe de putere a comuniștilor. Ea nu a crescut dintr-o evaluare onestă a șanselor de dezvoltare viitoare ale economiei și nici n-a luat în considerare problema populațeiei moldovenești. În ambele cazuri, analiza ar fi trebuit să blocheze retorica anti-europeană. Căci economia nu poate subzista în afara asistenței financiare occidentale iar oamenii de rînd vor afla curînd că greul în chirie rusească e mai greu decît greul sub finanțare occidentală.

Planul estic, adică virajul spre tutela rusă, va asigura, cel mult, înghețarea bolilor curente ale societății moldovenești. Rusia are propriile probleme grave de dezvoltare și nu reușește să treacă de nivelul programelor declarative pro-modenizare ( recenta prestație a lui Vladimir Putin, în fața unei audiențe selecte, la Soci, a fost evident ezitantă și goală de conținut). Altfel spus, Rusia e un patron în dificultate. Un patron care va asigura strict controlul politic și strategic, fără a se atinge măcar de problemele civile și economice ale Moldovei. Rusia va reglementa imediat raporturile de putere în Moldova și tocmai aici apare interesul imediat al Partidului Comuniștilor. Cu alte cuvinte, Comuniștii urmăresc, practic, revenirea la poziția de control în stat și nimic mai mult. Strategia lor anti-europeană nu are dimensiune strategică. Dimpotrivă, comuniștii sînt incapabili să dezvolte o viziune pe termen lung și lucrează, în tradiția incurabilă a stîngii, pe termen scurt: controlul imediat și complet asupra statului bate orice altă preocupare. Din acest punct de vedere, interesele dar și lipsa de capacitate ale Comuniștilor moldoveni și ale protectorilor ruși coincid: primii vor puterea, ceilalți nu pot livra altceva în afara jocului de putere. Rezulatatul acestei suprapuneri de miopii și neputințe va fi stragnarea: Moldova va adînci ciclul sărăcie - emigrație - antiromânism pe post de politică externă, motor electoral și unitate de pompieri. Partidul Comuniștilor nu vede departe iar Moldova nu are nevoie de un guvern nevăzător. Realitatea n-a fost niciodată mai clară și mai defavorabilă viitorului în cheie anti sau extra-occidentală. Rusia e orice în afara unei soluții de viitor (impasul acut care domină Rusia post-sovietică e o realitate statistică elementară și un caz de inerție politică imediat demonstrabil).

Pasul necalculat de la referendum a pus în evidență lipsa de angajament politic unitar al Alianței de guvernare. Dar asta nu schimbă cu nimic raporturile de bază. Chiar lipsită de coordonare, Alianța de guvernare e plasată pe partea bună a viitorului. Comuniștii nu sînt o alternativă iar varianta anti-occidentală nu duce nicăieri.