Traian Ungureanu

Îndepărtarea lui Iuri Lujkov, primarul etern dar ales al Moscovei, e cea mai instructivă fabulă despre viața politică și morală a Rusiei prezente. Nu prin ce se știe, ci mai ales prin ce nu se știe. Lujkov a fost demis, de la distanță, de Președintele Medvedev care n-a mai avut răbdarea să aștepte o zi, pînă la întoarcerea din China și a semnat, la Beijing, decretul de mazilire a lui Lujkov. Medvedev a produs impresia unui personaj iritat și precipitat. Dar înseamnă minusul de imagine al lui Medvedev, un plus politic pentru adversarii lui Medvedev? Adversar nu înseamnă, aici, opoziție, căci problema opoziției funcționale a fost demult rezolvată în Rusia. Atunci, poate e vorba de Vladimir Putin, eminența plenară a ultimilor 10 ani de putere și intrigă la Kremlin. Putin e, așa cum o știe toată lumea, într-o buclă strategică: retras pe postul de Prim Minisitru, în așteptarea celui de-al treilea și, de ce nu?, al patrulea mandat prezidențial. Între timp, Medvedev îndeplinește funcția de locțiitor delegat cu încălzirea fotoliului.

Putin are, deci, motive serioase să supravegheze comportamentul lui Medvedev. În cazul în care Medvedev își uită însărcinările și dezvoltă ambiții personale, rebelul trebuie pus la punct. În plus, presa și comentatorii occidentali iubesc la nebunie povestea cu lupta pentru putere între un Medvedev tot mai convins că are stofă de Președinte și un Putin tot mai izolat de Kremlin. În fond, comentatorii de astăzi continuă tradiția comentatorilor din anii '80 și '90 care găseau pluralism în jocurile de putere de la Krmelin.

Avea, însă, Putin motive să sesiseze obrăznicia marionetei Medvedev? În aparență, da. Medvedev a făcut o eroare masivă dar miza nu are nimic de-a face cu politica de principiu ci e de-a dreptul o chestiune de pradă și favoruri: Medvedev a trecut în tabăra celor ce se opun construcției unei șosele prin pădurea Himki, de lîngă Moscova. Medvedev a ajuns la ideea că eco-militantismul e șic, după ce l-a primit, pe 26 august, pe Bono, zîna pop a tuturor cauzelor bune și foioase. Numai că proiectul șoselei fusese deja rezervat pentru Arkadi Rotenberg, omul de casă al lui Putin. Medvedev și-a dorit să pozeze galeș în binefăcător public dar a călcat pe un teritoriu minat și un contract rezervat. Așa a intrat în scenă Lujkov, Primarul Moscovei. La 74 de ani abia împliniți, Lujkov a făcut, la rîndul lui cîteva erori grave și a devenit astfel tocmai bun pentru o mică demonstrație de putere în regia lui Putin. Lucrurile se complică un pic dar se vor limpezi, așa cum veți afla în partea a doua a acestui text.

Nu toate logiile și loghiile își merită soarta. Însă comitologia are șanse mari să rămînă, pe veci, una din temele din care se nasc fie cele mai reușite schițe umoristice, fie cele mai crîncene romane horror.

Comitologia e un cuvînt folosit cu mult orgoliu și poftă de aleșii sau funcționarii Instituțiilor Europene. Nu e clar de ce era nevoie de apariția acestui cuvînt care încearcă să acopere cast munca de comisie (în engleză, committee). Termenul sugerează existența unei științe a procedurilor și tehnicilor de lucru în comisii (din care există, întotdeauna și pe toată suprafața birocrației europene, nenumărate variante și subvariante). Cîtă vreme comitologia rămîne un cuvînt aruncat ici colo din lipsă de inspirație situația e sub control: sîntem, adică în prezența unui tic nevinovat de colecționar sau amploaiat cu mînecuțe care se alintă și vrea să se simtă bine, înconjurat de propriile jucării. Dar nu! Comitologia e mai mult decît atît.

Discuțiile despre munca de comisie în Comisia care se ocupă de munca de comisie sînt un adversar feroce. Comitologia are două ținte: limbajul și gîndirrea. Ea încearcă să le deșire pe amîndouă, folosindu-se de chiar elementele de bază ale limbajului și gîndirii: cuvintele și raționamentele. Cine asistă la o demonstrație de comitologie are o singură șansă: să pună capăt percepției, după primele 5-10 minute. Asta fac majoritatea parlamentarilor atrași în asemenea ambuscade.

În caz contrar, comitologia începe să-și facă efectul și macină pînă la nonsens toate formele articulate ale limbii și ultimele repere de siguranță ale gîndirii. În cursul unei ședințe de comitologie, asistența poate constata uluită că nu mai înțelege de ce e acolo și despre ce vorbește cel ce vorbește. Lămpile din sală se depărtează, pupitrele se micesc sau lărgesc, cuvintele trec din ecou în ecou și se deformează în mintea amețită care începe să doarmă în vreme ce își închipuie că gîndește. Un bun comitologist poate demonta pînă la ultimul nerv mecanismele care leagă mintea de zona sensului clar. După 20-30 de minute, o dală trecută printr-o cură de comitologie, victima fumegă fără fum. Incendiul mocnit înaintează spre centrul intern al fiecărui parlamentar și răvășește acolo ultimele amintiri ale lumii coerente. În a doua jumătate de oră, comitologul vorbitor are, practic, în față o sală răpusă și poate spune orice sau poate impune orice.

Din fericire, comitologia nu urmărește niciodată să obțină efecte politice. Victoria asupra gîndirii și limbii e suficientă și se soldează, de regulă, cu nimic. Mai clar, oratorul comitolog nu are nimic de spus la sfîrșit, pentru că finalul a avut deja loc. Rațiunea comitologiei e să se învîrtă în cerc și să continue așa, fără să-și dorească nimic, în afara unui coșmar calm și fără șir.