Traian Ungureanu

Cum și unde s-a clădit educația istorică a dnei Viviane Reding e o chestiune de cultură privată. Însă Comisarul European al Justiției a decis să dea propriei culturi istorice o pondere publică și polemică gravă. A rezultat faimosul și regretabilul discurs rostit marți 14 septembrie, în numele Comisiei Europene. Dna Reding și, alături de ea, Comisia Europeană dezaprobă expulzarea romilor așezați în tabere ilegale pe teritoriu francez. Poziția Comisiei are la bază un punct de vedere juridic și constată tocmai așezarea acțiunilor administrative ale Guvernului francez în afara cadrului legal european.

Problema poate fi lămurită numai în interiorul unei analize juridice amănunțite. Însă argumentele dnei Reding au fost însoțite și consolidate emoțional de afirmații care recurg la o comparație istorică majoră: „This is a situation I had thought Europe would not have to witness again after the Second World War.” (Am crezut că nu voi mai asista la apariția unei situații de acest gen după cel de-al doilea război mondial). Cu alte cuvinte, Comisarul European compară expulzarea romilor așezați în tabere din Franța, cu deportarea și asaasinarea în masă a romilor și evreilor, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Impresiile Comisarului Reding pot fi tratate cu umor. Evident, Comisarul ne propune o istorie revăzută, în care evreii și țiganii luați în primire de autoritățile naziste au primit 300 de mărci germane după care au fost retrimiși la domiciliu. Între impresiile dnei Reding și adevărul istoric al anilor 1930-40 se întinde, însă, o tragedie istorică fără seamăn. Cutezanța veselă a dnei Reding e, de fapt, o insultă care atinge memoria popoarelor masacrate de nazism și își descalifică moral autorul.

Dna Reding și-a irosit bruma de cunoștințe istorice, dînd buzna în controversa greșită. Dacă reflecta ceva mai mult, Comisarul European Reding putea folosi comparația cu masacrele în masă ale nazismului pentru a reveni la cazul Srebrenica. Mai ales, că, atunci, în 1995, asasinarea a 8000 de bărbați și copii bosniaci a fost însoțită de impotența tăcută a Uniunii Europene. Dacă era ceva de comparat cu programul nazist de exterminare în masă, atunci Srebrenica a fost cel mai potrivit și nefericit prilej. Dna Reding l-a piedut, preferînd să își parafeze propria importanță și să pună în valoare calitatea propriei indignări.

Dincolo de acest soi de euro-farsă tragi-comică, în care un personaj oficial ține să își expună public importanța și ignoranța, problema afirmațiilor dnei Reding ține de un curent mai larg care încearcă să dea valoare utilitară imediată tragediilor istorice. Într-un fel, nechibzuința dnei Reding e de înțeles, în măsura în care a fost încurajată de comercializarea politică a tragediilor istorice. Holocaustul a devenit, astfel, în discursul de presă sau al militanților „civili” pro-palestinieni, un refren aplicabil săptămînal autorităților israeliene. Chiar în afara disputelor politice, marile campanii mediatice folosesc frecvent terminologia apocaliptică atunci cînd avertizează asupra „dezastrelor”, „crimelor” și „disparițiilor” care amenință, neapărat și tot săptămînal săptămînal, biodiversitatea.

Comerțul cu emoții și mania indignării globale au banalizat experiențe istorice de tragism unic. Sîntem, cu generațiile, tot mai retorice ale ultimilor ani de activism politic, tot mai departe de esența irepetabilă a crimelor istorice. Sensibilitatea, decența și reculegerea se sting și, din păcate, singura concluzie posibilă în acest climat de adîncă superficialitate morală e că nu ne vom întoarce la sens și măsură decît siliți de reapariția ciclurilor de violență criminală în masă. E oare nevoie de un bis tragic?

O observație inevitabilă trimite la obsesiile balcanice ale politicii externe germane. Pe scurt: indiferent de guvernare, acțiunea externă germană e, din 1990 încoace, marcată de o anume obligație balcanică. Parlamentarii europeni germani care transportă la Bruxelles această linie constantă sînt, deasemenea, parte a consensului german: popularii și socialiștii germani au vederi complet diferite în mai toate problemele, cu excepția chestiunii balcanice. În ce constă, deci, linia balcanică germană?

Foarte pe scurt: în convingerea că Germania are o carte de jucat în „estul european apropiat” și trebuie să fie „sponsor” (pentru mai multă claritate - naș) al unuia sau al altuia din statele balcanice, mai precis al unuia sau altuia din statele post-iugoslave. Ideea e veche și se leagă de împrejurări istorice complicate, în primul rînd de o remanență persistentă a așa numitei ostpolitik, în termenii fixați încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Evident, politicienii germani vor nega această filiație, astăzi, de nemărturisit. Însă faptele spun cu totul altceva.

Imediat după prăbușirea vechiului cadru politic european, la începutul anilor ’90, Germania a articulat reflex o linie de acțiune balcanică tranșantă și a devenit sponsorul necondiționat al Croației. Bineînțeles, activismul pro-croat, articulat fără prea multe paranteze de Cancelarul Helmuth Kohl și, mai ales, de Ministrul de Externe Hans-Dietrich Genscher, a presupus, în oglindă, o linie ultranegativă în relația cu Belgradul. Adevărat, ostilitatea la adresa sîrbilor a fost, în mare parte, motivată de acțiunea militar-naționalistă a Belgradului dar ar trebui înțeles că reflexul german n-a trebuit să aștepte violențele ordonate de Belgrad.

Partitura germană era pregătită de o lungă tradiție. Politicienii germani „corecți” sînt, foarte probabil, cel mai autocenzurat pluton politic al Europei dar educațiua istorico-politică nu poate fi eliminată ușor. În cazul Germaniei, ea are o pregnanță cu atît mai remarcabilă cu cît se exercită în condițiile unui rigorism moral atroce (Germania își demite politicienii cu o promptitudine automată, la apariția celei mai firave bănuieli de „păcat” ideologic).

Linia pro-croată a primei politici germane post-comuniste în Balcani era, totuși bine acoperită și legitimată, de realitatea istorică a sentimentului național croat. După mai puțin de 10 ani, al doilea puseu german în Balcani nu mai are aceeași acoperire. Germania a devenit, cu aceași convingere și cu același activism metodic, sponsorul statului independent proclamat în Kosovo. Complicațiile tribale, neclaritatea identitară și violența bestială care au precedat proclamarea statului Kosovar, pe 17 februarie 2008, restrîng drastic pretențiile de normalitate ale politcii germane în Balcani. Analizele care ar fi trebuit să descrie această deficiență au fost mult timp refuzate de estabishment-ul analitic internațional și au fost împinse, astfel, spre zonele comentariului radical. Ceea ce nu le face cu nimic mai nepotrivite.

Kosovo nu are aproape nimic din situația națională coerentă a Croației. Partitura germană în Kosovo a avut, în această situație, caracterul unui forcing care a luat cu sine linia de politică externă a Uniunii Europene (dacă așa ceva există cu adevărat și autonom). De aici, imprimeul german asupra orientării politice europene în materie de Kosovo. Mai exact, presiunea asupra statelor care n-au recunoscut, din motive foarte speciale și fundamentate, independența statului Kosovo.

Animată, între altele, de activismul german adesea grotesc în Parlamentul European, campania pentru recunoașterea statului Kosovo a ajuns unul din acele de articole de bunăcredință care măsoară onoarea staelor membre UE. Însă, în spatele acestei insistențe nu se află nimic pro sau anti-european. Adevăratul motor al acestei campanii e opțiunea germană în materie de politică balcanică.