Cu excepţia comentariilor din ziua de 12 iulie, nimic nu e sigur la Cupa Mondială 2010. Sigur, au apărut deja vizionari care declară că o finală Brazilia-Argentina e inevitabilă. Nu e un pronostic deplasat dar, pînă la finala din 11 iulie, se mai pot schimba multe. De fapt, se poate schimba tot; pentru că, măcar atît e limpede, acum, aproape de sfîrşitul meciurilor din Grupe: sîntem în plină schimbare de ierarhii.
Două lucruri sînt în mişcare. Prima şi cea mai vizibilă evoluţie e deplasarea centrului de greutate, din Europa spre America de Sud. Cupa Mondială 2010 curge în favoarea sud-americanilor, cu 6 echipe calificate sau în poziţie de calificare (dacă încludem şi Mexicul, o echipă central-americană de tradiţie fotbalistică sud-americană). E foarte greu de crezut că Europa mai poate întoarce această tendinţă.
Brazilia şi Argentina fac exact ce era de aşteptat, chiar dacă Argentina a plecat cu un enorm semn de întrebare, după calificările aproape ratate sub conducerea lui Diego Maradona. Echipa joacă, la Mondiale, mult peste nivelul din calificări şi pare să se fi obişnuit, chiar, cu jocul pe pilot automat. Reţeta lui Maradona, dacă aşa ceva există, e imposibil de detectat. Creierul echipei e, practic, Juan Veron şi asta înseamnă că aproape tot ce se decide tactic survine în teren şi nu în şedinţele de la cabine. Totuşi, e de remarat că readucerea la Naţională, a doi veterani subestimaţi (Veron 35 de ani şi Palermo 36) dovedeşte flerul lui Maradona.
Lionel Messi, cel mai urmărit jucător al Mondialelor, e încă, în faza premergătoare sprintului. Messi a arătat de cîteva ori lucruri senzaţionale dar nu pare, deocamdată, acomodat cu apărările supraaglomerate şi cu marcajul om la om (grecul Papastathopoulos l-a scos din joc aproape o oră). Însă acceleraţia lui Messi e inevitabilă şi va aduce Argentinei un atu decisiv, în faza a doua a Mondialelor.
Brazilia a jucat economicos, cu cărţile la piept. Jocul măsurat şi reducerea masivă de spectacol sînt, deja nota obişnuită, sub conducerea lui Dunga. Amatorii de carnaval brazilian sînt dezamăgiţi dar echipa lui Dunga a învăţat să obţină rezultate. Calibrul echipei nu e evident dar asta în mare parte pentru că Brazilia n-a jucat încă în faţa unui adversar puternic. Însumînd, clasicii sud-americani au livrat ce era de aşteptat. Adevărata surpriză sînt aşa numitele echipe mici sau secundare.
Uruguay, Chile, Mexic şi Paraguay au făcut un turneu excelent, deşi cota lor de intare la Mondiale era modestă. În toate aceste trei cazuri forţa vine din gîndirea tactică. Filozofia de bază e un fotbal foarte ordonat, cu baza în defenisvă şi dezvoltări foarte rapide pe contre. Sud-americanii au, deasemenea, un apetit net superior în comparaţie cu media echiplor europene, plasate vizibil într-un tempo mult mai placid. Însă apariţia de grup a sudamericanilor ascunde o altă evoluţie, destul de puţin notată pînă acum. E vorba de ascensiunea fotbalului din ţările mici.
Aici, supriza e cu adevărat masivă. Pe lîngă Uruguay, Paraguay şi Chile, sînt de notat Elveţia, Slovenia, Coreea de Sud şi Japonia. Cu observaţia că „mic” înseamnă fotbal jucat în state cu o populaţie relatv puţin numeroasă sau în state cu o bază de jucători modestă.
E clar că sistemele clasice, cu reţele de supercluburi şi birocraţii fotbalistice vaste sînt în mare dificultate. Franţa, Anglia, Italia, parţial Spania sînt cazuri evidente. Fotbalul european e anesteziat de un amestec de oboseală, lest birocratic şi tonus depresiv, ilustrat în mod catastrofal de Franţa. Contrareacţia, atît cît e posibilă, poate veni din recuperări ale Portugaliei, Spaniei şi Germaniei. Însă partitura europeană e mult mai slab articulată decît era de aşteptat, la încheierea unei excelente ediţii a Ligii Campionilor. Contradicţia e înşelătoare. Căci Liga Campionilor, cu solicitările şi ponderea ei uriaşă, explică, în mare parte declinul european la Mondiale.