Prima Cupă Mondială organizată în Africa a respins echipele africane. Încă înainte de încheierea fazei Grupelor, declinul african a devenit un fapt incontestabil. Nigeria, cea mai experimentată echipă africană, a clacat rapid, într-o grupă în care avea destul loc de mişcare. Africa de Sud, puternic avantajată de campanii media şi de sprijin local, a obţinut o singură victorie în faţa unei Franţe în implozie dar a fost depăşită sever de Uruguay. Africa de Sud e, dealtfel, un caz rarisim de ţară gazdă eliminată din primul tur. Coasta de Fildeş şi Camerun n-au ieşit nici o clipă din fotbalul de linie. Algeria şi Ghana s-au mişcat mai îndrăzneţ, fără să producă, însă, impresia unor forţe în ascensiune.
Prima problemă a nivelului de joc al echipelor africane e dezbaterea însăşi. În condiţiile în care brigada de pază şi protecţie a reputaţiei africane e asigurată de patrule de presă obsedate de rasism, discuţia e greu, dacă nu imposibil, de purtat. Fotbalul african are însă numai de pierdut de pe urma acestui gen de protecţie care împiedică sistematic o dezbatere critică. Cupa Mondială „africană” 2010 a fost, dealtfel, precedată de un puternic bombardament media pe tema: Africa de Sud şi Africa în general au numai de cîştigat în plan social-material şi trebuie să cîştige cît mai mult şi mai des în teren. Galeria oficială a echipelor africane n-a putut stopa declinul, pentru că, pînă la urmă, fotbalul e decis de valoarea din teren, nu de clişeele din presă. Adevărurile vizibile la Cupa Mondială sînt mult mai utile pentru africani decît suita de lozinci pioase pe teme anti-coloniale. Colonialismul s-a încheiat de mult iar fotbalul african se poate ţine pe picioare numai dacă acceptă cîteva observaţii importante.
Mai întîi, e vorba de caracterul esenţial al nivelului psiho-tactic în fotbalul modern. Succesul în marile competiţii presupune o atitudine morală şi o disciplină de grup fără fisură. Echipe mici ca SUA şi Elveţia, Chile şi Noua Zeelandă au demonstrat strălucit ce poate face rigoarea, chiar în situaţii de inferioritate în faţa unui adversar supradotat. Acest capitol e, pur şi simplu, absent în fotbalul african. Nigeria e cap de listă, după meciul cu Coreea de Sud. Nigerienii au pierdut calificarea, după ce au refuzat, pur şi simplu, să cîştige meciul. Ratările groteşti din ultimele 20 de minute ale meciului nu au dovedit imprecizia ci o dezordine etică totală.
A doua mare problemă e regimul tactic de joc iar acest gen de problemă se vede cel mai bine, dintotdeauna, în capacitatea de a pune la punct un sistem defensiv. Aproape fără excepţie, apărările africane au fost uşor de perforat iar apărările imediate au fost depăşite la fazele fixe.
În sfîrşit, problema cea mai puţin înţeleasă a fotbalului african e tocmai lipsa de identitate. Opinia comună înclină spre ideea după care fotbalul african e mult mai specific decît fotbalul european sau asiatic. Impresia e complet falsă şi are la bază o confuzie enormă între exotism şi identitate.
Fotbalul african e jucat de fotbalişti aduşi, în enorma lor majoritate, din campionate europene. Fotbaliştii africani recrutaţi din campionate africane sînt o minoritate infimă. Cazul cel mai strident e Algeria, o ţară cu un campionat bine pus la punct, care şi-a importat Naţionala din Franţa, unde joacă 10 din titularii echipei. În aceste condiţii, echipele africane combină experienţe de joc europene divergente dictate de jucători formaţi în şcoli diferite. Aceste loturi pestriţie sînt preluate de antrenori de cele mai multe ori europeni sau sud-americani care încearcă să improvizeze rapid un stil de joc „propriu”. Efectul final e confuzia şi nehotărîrea. Echipele nu au un profil clar de joc, pentru că nu se pot replia într-o experienţă naţională comună. De aici diagnosticul: fotbalul african nu va face paşi înainte decît după consolidarea campionatelor interne.