Traian Ungureanu

Europa de vest aşteaptă din ce în ce mai exasperată sfîrşitul iernii. Frigul şi zăpada nu sînt chiar necunoscute în Franţa, Anglia, Belgia sau chiar în Spania. Însă întinderea geografică a zonelor care degeră cu pauze înşelătoare din decembrie încoace e surprinzătoare.

Coasta franceză şi spaniolă a Mediteranei e sub zăpadă. Zonele joase ale Angliei, Belgiei şi Franţei, obişnuite cu ierni posace, care ar trece în alte părţi drept toamnă, suferă de frig şi de vînturi foarte apropiate de crivăţ. Iarna vestică a fost anul acesta estică dacă nu cumva la margine de iarnă rusească.

Incidentele şi comportamentele provocate de frigul prelungit variază între dramă şi comedie. Accidentele rutiere şi spitalizările de bătrîni recuperaţi din case cu sisteme de încălzire precare trec în dramă. Însă comedia e, din fericire, ceva mai prezentă: un tren de persoane blocat în Franţa de zăpadă a devenit ştire naţională. Pasagerii au fost duşi peste noapte în hoteluri şi asediaţi acolo de grupuri de intervenţie care au umplut hotelurile de pături şi alimente.

De fapt, nimeni nu era în pericol dar reflexul de panică s-a automatizat demult, în faţa oricărei situaţii incerte. Aceaşi obişnuinţă explică, dealtfel, şi demonstraţiile de forţă ale poliţiei în faţa unui hoţ de biciclete care ţine prea mult mîinile în buzunar sau apariţia psihiatrilor în preajma elevilor care au picat un examen.

Însă cel mai interesant efect e de găsit în conversaţiile şi în părerile oamenilor de rînd: o iarnă atît de îndărătnică a mutat preocuparea pentru încălzirea globală din zona îndatoririlor publice în căsuţa cu trăznăi. Oficial, nimeni nu face legătura. Iarna demonstrativă sub care tremură aproape toată Europa de vest rămîne nevalidată. Neoficial, bunul simţ comun se distrează. Sau începe să-şi pună întrebarea: oare realitatea nu contează? Întrebarea care a întîmpinat dintotdeauna, cu sau fără succes, ideile impuse de sus.

9 dimineaţa, cu toate zgomotele de trafic pe care un oraş clasic le trimite pentru a semna de urbanitate. Tramvaie scrîşnind a tren la viraje, claxoane împletite cu frînele şi manevrele şoferilor care caută loc de descărcat mărfuri, lovituri metalice care răzbat, din cînd în cînd, de pe schelele şantierului din apropiere.

Semnătura sonoră a Bruxelles-ului, seamănă mult cu înregistrările recoltate în Bucureştiul, încă respirabil, al copilăriei mele. Prima cafea şi pima ţigară, se înşiră plăcut după ritual cunoscut: la geam, cu privirea aţintită într-o doară spre vreunul din punctele în mişcare din piaţa vecină.

Mă aud strigat sau mai degrabă văd o mînă care îmi face semn de jos, de sub fereastră. Un muncitor, în salopetă şi cu casca dată pe ceafă, îmi face semn. Mă uit intrigat. Gestul e clar: mîna dusă ritmic la buze. M-a văzut fumînd la geam şi cere o ţigară. Încuvinţez cu o înclinare a capului şi arunc o ţigară. O pală de vînt duce ţigara, pe trotuar, la cîţiva metri de locul în care aştepta, la intercepţie, muncitorul.

Mă aud spunînd fără să ştiu: „Pardon! Îmi pare rău!”. În aceşi clipă aud de jos: „Lăsaţi, că e bună şi aşa!”. Urmez automat conversaţia neprogramată şi întreb: „De unde sînteţi?”. Aud imediat: „Vîlcea”. Îl văd culegînd ţigara şi aşezînd-o cu o mişcare uşoară după ureche. Face un semn cu mîna şi se duce înapoi la lucru.

O dimineaţă pan-europeană la Bruxelles.