Traian Ungureanu

Scutul anti-rachetă sau „scutul” - cum îi spun politicienii apropiaţi de proiect - e un sistem balistic defensiv. Redus la funcţia sa esenţială, „scutul” e exact atît: un scut, un baraj care interceptează, pe radar, şi distruge rachetele lansate în direcţia unui teritoriu.

„Scutul” e, într-adevăr, un sistem militar, şi anume un tip de armament extrem de puternic şi complex, dar funcţia sa unică e apărarea. Caracterisitca fundamentală a sistemului e funcţia defensivă. Orice discuţie care încearcă să schimbe termenii problemei e, deci, egală cu o speculaţie neavenită care presează în direcţie politică.

Cu puţine excepţii, dezbaterile declanşate de semnarea acordului americano-român şi de amplasarea parţială a „scutului” în România coincid cu suma speculaţiilor politice menite să politizeze, adică să denatureze, funcţia acestui sistem de tehnologie complexă şi destinaţie elementară. Enorma majoritate a intervenţiilor care foremează scutul speculativ care încearcă să ascundă funcţia reală a „scutului” balistic e generată direct sau indirect de Rusia.

De ce? Pentru că „scutul” garantează practic securitatea întregii Europe de Est şi a Balcanilor de Vest iar acest salt de siguranţă aduce estului şi sudului european un plus de autonomie politică pe care Rusia nu îl doreşte. Aşezate în spatele „scutului”, statele est- şi sud-europene sînt mult mai puţin vulnerabile politic. Presiunea rusă trebuie să se reducă la presiunea gazelor pe conductele transportoare. Prea puţin pentru politica post-sovietică a Rusiei.

În consecinţă, aparatul politico-mediatic pe care contează Rusia acasă şi, mai ales, în Occident lucrează la capacitate maximă, încercînd, ca în zilele bune ale războiului rece, să creeze, pornind de la naivitatea, necunoaşterea şi interesele economice ale Occidentului, o perpcepţie falsă asupra „scutului”.

În Parlamentul European această operaţie propagandistică se sprijină pe doi piloni: cooperarea unei mari părţi a grupului socialist şi radicalismul entuziast al grupului liberal, aşezat, de mult timp, la stînga stîngii. În momentul în care în Parlamentul European a început elaborarea unui Raport asupra Securităţii Europene (sub direcţia deputatului popular francez Arnaud Danjean) lobby-ul rus a trecut la acţiune şi a insistat mai mult sau mai puţin subtil asupra unor prevederi care urmau să lege dezvoltarea „scutului” de asentimentul sau supravegherea Rusiei.

Toate intervenţiile de acest gen au fost blocate sau eliminate, după negocieri intense. A supravieţuit, însă, o formulare pe care deputatul francez a fost nevoit să o accepte, tocmai pentru a obţine sprijinul grupurilor socialist şi liberal şi, prin asta, majoritatea de vot necesară aporobării Raportului. Textul în cauză menţionează în termeni pozitivi „scutul anti-rachetă” dar leagă dezvoltarea sistemului de „dialogul cu Rusia”. De ce e periculoasă această formulă de aparentă deschidere generoasă? Ce e rău în dorinţa de dialog şi în dialogul însuşi?

De foarte multe ori, „dorinţa de dialog” nu e nimic altceava decît un paravan retoric, un mecanism care permite introducerea intereselor speciale pe uşa din dos. De îndată, ce va fi inclusă între participanţii la „dialog”, Rusia va ştii, aşa cum a ştiut întotdeauna, să blocheze tocmai dialogul şi să compromită proiectul asupra căruia în aparenţă „dialoghează”. Însă, dincolo de tradiţia corozivă a bunelor intenţii ruseşti, propunerea de dialog cu Rusia pe tema „scutului” suferă de cîteva dificultăţi logice decisive.

Astfel, acordul general care aduce „scutul” în Europa de Est, e structurat de o serie de acorduri bliaterale între Statele Unite şi state est-europene, printre care şi România. De ce trebuie supus un acord bilateral arbitrajului unei terţe părţi, fie ea şi Rusia? Apariţia unui al treilea interlocutor neagă în mod direct logica acordurilor bilaterale. Mai departe: chiar în condiţiile în care acordurile bilaterale asupra „scutului” ar fi deschise, spre bună informare şi consultare, unei a treia părţi, de ce ar fi această parte Rusia şi numai Rusia? De ce ar trebui consultată Rusia dar n-ar trebui consultate Ucraina, Republica Moldova, Grecia şi Turcia?

Exclusivitatea rusă pentru care au insistat europarlamentarii socialişti şi liberali e suspectă. Ca în atîtea alte situaţii, stînga europeană e gata să acorde Rusiei drept de veto asupra programelor şi a politicii generale desfăurate în spaţiul european. Mai mult, această poziţie privilegiată e promovată şi impusă de politicieni sau grupuri politice non-ruseşti, în calitatea lor nemărturisită de intermediari europeni ai intereselor poilitice ale Rusiei.

În termeni formali, acest gen de reprezentare se numeşte lobby. În termenii practici ai politicii de securitate şi energetice europene, acest soi de comportament e, de fapt, un amestec de nechibzuinţă (liberală) şi pro-rusism anti-euroepan şi anti-naţional (la socialişti). Cazul aşa numiţilor sociali democraţi români (PSD) ţine, de-a dreptul, de demagogia vicioasă: principii democratice şi caritate socială - în public, alianţă cu politica externă a Rusiei - în practica parlamentară.

Din toate aceste motive, formula care recomanda dezvoltarea „scutului în „dialog cu Rusia” era un pericol camuflat. Am iniţiat un amendament care elimina această prevedere. Un procedeu destul de dificil, dat find timpul restrîns rămas la dispoziţie şi procedurile speciale complicate pe care le presupune o asemenea iniţiativă. Mica istorie a acestei încercări va putea fi citită în zilele următoare.

Eforturile nefericitului Prim Ministru grec Papandreou sînt absolut logice şi ireproşabile. Şeful guvernului grec încearcă să salveze ce mai e de salvat şi caută sprijin acolo unde trebuie: la Berlin şi la Washington.

Papandreou e socialist dar, de data asta, culoarea politică e complet irelevantă. Falimentul financiar grec e o coproducţie naţională iar Primul Ministru Papandreou trebuie să rezolve irezolvabilul. Îniţiativele Primului Ministru sînt, pînă acum, tot ce poate fi mai raţional. În rest, însă, poziţiile greceşti sînt iraţionale şi promit tot ce e mai rău, inclusiv sacrificarea lui Papandreou.

Sindicatele au declanşat o campanie de protest mult peste nivelul îndeobşte bezmetic al conflictelor de muncă greceşti. Presa a lansat cîteva teme toxice, preluate rapid de cercuri politice de stînga din Grecia şi din afară. Capete de afiş: conspiraţia speculatorilor care vor neapărat să distrugă Grecia şi, în al doilea rînd, nelipsita culpă de război care ar impune, acum, Cancelarului Merkel să plătească reparaţiile restante, ca urmare a ocupaţeiei germane.

Prima temă e extrem de populară în presa de stînga occidentală şi pare, la început, un argument de bun simţ. De ce profită speculatorii de criza financiară greacă şi cu ce scop menţin ei presiunea asupra Greciei? Conspiraţia pe care o acuză stînga e, în acest caz, o iluzie.

Grecia e supusă presiunii pieţelor care fac exact ce face o piaţă cînd sesizează nereguluii sau slăbiciuni, oricare ar fi ţara ţintă. Pieţele îşi exprimă neîncrederea în capacitatea de acţiune a Greciei şi în calitatea răspunsului european. Dacă, dimpotrivă, Grecia ar semnala că e unită şi dacă UE ar formula un program de asistenţă clar şi rapid, pieţele s-ar potoli. Ameninţarea speculatorilor ar dispărea, pur şi simplu, după cîteva ore de la apariţia semnalelor pozitive.

Grecia nu e, însă, unită. Publicul în genere şi mai ales sindicatele nu au înţeles nimic din catastrofa la care „oamenii muncii” sînt coautori. Practicile cotidiene ale omului de rînd grec sînt, deodată uitate. Între detaliile trecute sub tăcere: contabilitatea dublă, cu preţuri oficiale şi preţuri „speciale” pentru cei ce nu cer chitanţă.

Protestele vehemente nu fac decît să asigure pieţele că Grecia preferă orbeşte propria ruină. Protestatarii agravează situaţia în care tot ele văd apoi o enormă conspiraţie. Tema speculatorilor criminali e o veche fixaţie socialistă în care se ascunde refuzul de a da drept de viaţă pieţelor libere.

Cine crede că Grecia e dată de-a dura pentru că e mică şi slabă ar trebui să îşi amintească de episodul în care pieţele au învins Anglia. Speculatorul George Soros a cîştigat, atunci, 2 miliarde de dolari. Nu pentru că era parte a unei cabale ci, pur şi simplu, pentru că atît a costat eroarea de politică financiară a Băncii Angliei.

Ce nu pot pricepe economiştii şi politicienii socialişti e tocmai caracterul dinamic al vieţii (economice). Dimpotrivă, fidelii economiei de tip socialist năzuiesc şi încearcă să impună o economie statică în care răspunderea, cîştigul şi sancţiunile lipsesc, fiind de-a dreptul înlocuite de intervenţia statului. Mai departe, acest tip de gîndire produce efecte politice aberante, adică exact genul de iniţiativă care vrea să facă din Germania platnica inepţiei şi fraudei greceşti.

Tot episodul descrie, de-a dreptul didactic, legătura între socialismul economic şi politica resentimentului pe care acesta o presupune. Căci, dacă piaţa e suprimată şi economia e un cîmp inactiv, erorile nu pot fi explicate ci doar imputate unui ţap ispăşitor: speculatorilor, capitalismului şi, în cele din urmă, unui alt stat.