Traian Ungureanu

Birourile Parlamentarilor europeni sînt identice. Şi findcă sînt identice, birourile Parlamentarilor diferă, prin voinţa locatarilor şi prin dictatul ierarhiei. Există două feluri de birouri, pentru că există două clădiri ale Parlamentului European: una la Bruxelles şi una la Strasburg.

Arhitectul care a construit clădirea din Bruxelles a fost mai cald şi mai generos cu populaţia parlamentară: a proiectat o clădire cu spaţii mari şi calme, deşi anoste, aşa cum trebuie, probabil, într-o clădire care va fi înţesată de birocraţi şi hîrtii.

Arhitectul care a construit clădirea din Strasburg s-a gîndit în primul rînd la gloria personală şi, atît cît a mai rămas loc, la turiştii care fotografiază, din afară, construcţia. Exteriorul e îndrăzneţ, la fel şi holurile de acces interior. În schimb, birourile sînt mici şi produc repede stress.

La Bruxelles, parlamentarii au o cameră separată de camera asistenţilor. La Strasburg, parlamentarul şi cei doi sau trei asistenţi se înghesuie în aceaşi cameră. Ierarhiile au marcat şi ele o diferenţă. Parlamentarii fără funcţie au birouri stas. Parlamentarii cu funcţii şefeşti (Preşedinţi de Comisii sau Delegaţii) au birouri mai mari sau şi mai mari.

Diferenţele suplimentare continuă sub dictarea misterioşilor factori naţionali. După 6 luni de cutreierat birouri, holuri, aule şi amfiteatre, lucrurile se clarifică. Unde stau nordicii, spaţiile sînt mai mari. Unde stau sudicii şi esticii spaţiile sînt mai mici. De fapt, sînt identice dar asta numai în măsurătoarea metrilor pătraţi.

Spaţiul liber e fixat de organizare. Din acest motiv birourile scandinavilor, olandezilor şi, bineînţeles, ale nemţilor sînt perfect întreţinute. Hîrtiile gem strînse în dosare aliniate perfect. Pe birouri se poate juca ţintar. Hîrtiile abia ocupă un colţ de masă. Nici un obiect străin de munca de birou nu are drept de şedere în birou.

O vizită în camerele parlamentarilor sudici şi estici e echivalentul unei zile petrecută la tîrg. Ibricele, cafetierele, cănile, suvenirurile, bibelourile, feţele de masă şi alte obiecte casnice se înalţă în mormane sau cuceresc spaţiul pe orizontală. Hîrtiile şi dosarele sînt undeva, nu se ştie unde. Mai precis, peste tot. Pixurile sau stilourile lipsesc, din simplul motivc că sînt peste tot, bine ascunse printre hîrtii şi cutii.

În sfîrşit vizitele reciproce sînt tot atîtea ocazii de şoc. Esticii se întorc sfîrşiţi de spaimă şi plictis din birourile nordicilor. Nordicii se întorc din birourile esticilor cu decizia fermă de a mai face odată curat în propriile birouri.

Formula-problemă care aduce Rusia în proiectul scutului anti-rachetă e scurtă şi amendarea ei nu pare deloc dificilă. Numai că acest gen de surprize care minează, adesea, Rapoartele Parlamentului European sînt îngropate într-o masă textuală vastă. Rapoartele curg şi nimeni nu poate ţine pasul cu producţia în materie.

Din acest motiv, formula aşezată în Raportul asupra Securităţii Europene a fost sesizată tîrziu, aproape în ultima clipă. De altfel, meritul e al excelentelor mele colaboratoare, Irina Tăbîrţă şi Anca Gache. Ele mi-au semnalat formula şi tot ele au instrumentat campania reparatorie.

Mai întîi, trebuia discutat cu autorul Raportului. Am discutat şi mi-am dat seama că nu e nimic de făcut. Raportorul îşi încheiase misiunea şi nu putea reveni asupra propriului Raport. O dificultate în plus: amendamentul cu care am încercat să închid portiţa prin care se strecurau, nechemate, interesele ruseşti urma să modifice Raportul realizat de un coleg de Partid Popular European, sprijinit, în principiu, de tot Grupul parlamentar al Popularilor Europeni.

Această contradicţie nu e lipsită de precedent dar e rară. În genere, Grupurile Parlamentare evită apariţia acestui gen de tensiune internă. Am căutat să explic posibilele consecinţe negative ale formulei cuprinse în textul iniţial al Raportului şi am găsit înţelegerea imediată a liderilor de Grup. Singura cale de acţiune rămînea, însă, amendamentul pe bază de semnături de sprijin şi nu amendamentul sprijinit de Grupul politic.

Regulamentul cere minimum 40 de semnături. A urmat o vînătoare sistematică de semnături, cu drele. Tăbărţă şi Gache pe post de hăitaşi. A fost foarte greu, cursele de captare a semnăturilor au însumat cîţiva kilometri buni pe culoarele Parlamentului dar reacţia a fost mai mult decît încurajatoare. Un mare număr de parlamentari est-europeni s-au declarat gata să sprijine iniţiativa. Şi mai încurajator, sprijinul a venit de la parlamentari din alte Grupuri politice.

Tema a atras sprijin, dincolo de graniţele de partid. Numeroşi polonezi, baltici, bulgari, cehi, slovaci şi unguri au lăsat deoparte linia de partid şi au judecat în funcţie de interesul naţional. Parlamentarii români din grupul socialist n-au reuşit să se dezlipească de partizanate şi n-au sprijinit iniţiativa. Odată adunate cele 40 de semnături, amandamentul a fost depus dar asta nu garanta succesul. Au urmat 24 de ore de negocieri, telefoane şi întîlniri, în încercarea de a explica, pur şi simplu, de ce amendamentul pe care îl propun nu e nici o ambiţie personală, nici o obligaţie politică.

În ziua votului, situaţia era promiţătoare dar nu certă. În ultima clipă, liderul socialiştilor, Hannes Swoboda, care se declarase gata să sprijine amendamentul, a fost supus presiunilor interne şi adus în situaţia de a prezenta un aşa numit amendament oral, o procedură extremă care e folosită doar în cazuri de urgenţă. Amendamentul Swoboda propunea ca la formula „dialog la nivel continental” - pe care o sugerasem - să se adaoge cuvintele „inclusiv cu Rusia”. Ideea era, evident, absurdă pentru că nu făcea decît să reintroducă Rusia în discuţie, adică să anuleze amendamentul pe care tocmai îl iniţiasem.

Au urmat scene agitate în plen. Propunerea socialistă a provocat o mică revoltă între parlamentarii est-europeni (cu excepţia socialiştilor români) care au blocat amendamentul Swoboda, ridicîndu-se în picioare (o procedură care semnalează dezacordul cu un amendament oral). Manevra socialiştior a avut, de altfel, efectul invers celui scontat: sesizaţi asupra importanţei amendamentului şi a conflictului din jurul lui, mulţi parlamentari au votat în favoarea propunerii pe care am iniţiat-o.

Amendamentul a fost aprobat cu o diferenţă de 75 de voturi, un raport neobişnuit de mare pentru un text susţinut de un singur grup politic (popularii) şi contestat de celelalte două grupuri mari (socialiştii şi liberalii). Explicaţia vine din reacţia vehementă a parlamentarilor est-europeni, indiferent de grup (repet, cu excepţia socialiştilor români).

După vot, numeroşi parlamentari polonezi, baltici, maghiari s-au arătat recunoscători pentru iniţitaiva pe care am susţinut-o. Într-adevăr, acest gen de acţiune - deşi mult mai obscur - e - sau aşa cred eu - mai util şi mai important decît intervenţiile în plen. Discursurile în plen sînt, uneori, simple prilejuri de a bifa o temă şi de a aduna activtate parlamentară pentru palmaresul oficial.

Rapoartele şi amendamentele sînt cu totul altceva: consumă timp, fără să puncteze mai mult în palmares, dar au efecte palpabile. Pare o afirmaţie curioasă pentru un amendament asupra unui raport al Parlamentului European care nu poate, practic, aduce modificări în desfăşurarea scutului anti-rachetă. Nu modifica dar poate influenţa, oferind adversarilor scutului argumente şi, mai ales, prestigiul Parlamentului European.

Exact asta s-ar fi întîmplat, dacă „dialogul cu Rusia” rămînea o variantă de lucru menţionată în Raportul asupra Securităţii Europene. Amendamentul pe care l-am iniţiat a scos din joc o pistă pe care propaganda politico-mediatică rusă ar fi ştiut s-o folosească.