Traian Ungureanu

Cui i-e frică de Rusia? Mai nou, după ce a dominat anii lungi ai așa numitului Război Rece, această întrebare s-a transformat într-o stare de iritare intratabilă, ca o mîncărime fără leac. Înainte de 1989-91, URSS era un adversar clar și previzibil. Cu excepția idioților utili ai intelectualității occidentale, nimeni nu își făcea iluzii. Dincolo de Cortina de Fier se afla o lume subjugată, ostilă, redusă la ideologie dar previzibilă. Într-un fel, restul lumii putea „conta” pe imperiul sovietic: țările ocupate nu aveau de ales iar țările libere nu aveau îndoieli. URSS rezolva excelent problema clarității politice globale și fixa răspunderi inechivoce pentru lumea non-sovietică. Occidentul avea un adversar declarat și asta îl scutea de dileme, în schimb URSS trebuia să explice succesul lumii non-sovietice și asta era o problemă cu o mie de fețe.

După 1991 și, mai ales, în ultimii 10 ani de administrație Putin, URSS a devenit Federația Rusă, în cursul unui proces în care modificările teritoriale sînt cel mai vizibil și cel mai puțin important element. Marea și adevărata schimbare de impact global e tocmai lipsa de schimbare a fostului conglomerat sovietic, renovarea și perpetuarea datelor fixe ale sovietismului imperial sub cauțiunea democrației aparente. Așadar, la aproape 20 de ani de la dispariția Uniunii Sovietice, percepția acțiunii sovietice e intactă, cel puțin pentru cei ce au avut-o și în alte vremuri. Catalogul sovietismului putinist e deschis și lizibil:

- dominația imperială continuă să rămînă un obiectiv de stat, cu deosebirea că, acum, nu mai presupune ocupația de facto a statelor din sfera de interese rusă ci e parte a politicii externe și realității politice interne în Moldova, Georgia, Belarus, Ucraina dar și în state ale fostului lagăr socialist care trebuie să facă față presiunilor economice și infiltrării intereselor rusești.

- spionajul masiv și agresiv e deasemenea un element de bază în acțiunea externă rusă, cu desoebirea că, mai nou, agenții ruși nu mai au profilul enigmatic al vechii generații KGB ci fac figură casnică și se ocupă cu infiltrarea structurilor vieții civile occidentale. De aici, lanțul de scandaluri și expulzări ale unor figuri aparent șterse, plantate de serviciile rusești în Statele Unite sau în Marea Britanie, pe post de gospodine, secretare și alte poziții anonime în viața cotidiană.

- reprimarea disidenței a rămas la fel de violentă, cu deosebirea că, acum, operațiile de suprimare au fost subcontractate. Rețeaua de crimă organizată a preluat sarcinile de serviciu în ce privește suprimarea ziariștilor și militanților democratici de acasă. Figuri și complicități controlate se ocupă de problemele externe, în primul rînd de defecțiunile din sistem. Cazul fostului ofițer Litvinenko, lichidat cu un exces de mijloace demonstrativ la Londra, spune tot.

- dogmatismul diplomatic și aroganța în negocieri au revenit la nivelul sovietic, după ezitările de sfîrșit de regim ale epocii Gorbaciov-Yeltsin. Diplomații ruși au pretenți uluitoare, cer partenerilor de discuții un comportament la limita vasalității și încalcă fără reținere uzanțele bunei negocieri. Psihologic vorbind, partea rusă știe că își poate permite orice, dată fiind autocenzura și timorarea negociatorilor occidentali. Iar acest raport e alimentat copios de o campanie paralelă de dezinformare pe canale media și prin alte sisteme publice. Obsesia și eficiența propagandistică a sistemului sovietic sînt perfect conservate în plină „deschidere” democratică.

- șantajul ca realitate ultimă a politicii comerciale și economice pare o noutate absolută. Cine cunoaște, încă, istoria relațiilor economice URSS-Occident va înțelege că diferențele sînt minore. După 1960, jocul comercial și politic din jurul exporturilor americane de cereale în URSS a fost, în mare parte, dominat de tehnici sovietice de presiune, manipulare și dezinformare. Livrările sovietice de energie, au condiționat direct faimoasa Ostpolitik germană.

Oficial, realitatea geo-politică a lumii post comuniste e aureolată de redefinirea relațiilor cu o Rusie democratică, modernă și deschisă. Acest clișeu festiv e, însă, surclasat de adevărul dens al realității istorice și mentale ruse. Incapabilă se se elibereze de propria istorie, Rusia continuă să fie Rusia istorică: o mare putere dominată de obiective imperiale pe care le susține aproape exclusiv negativ, prin subversiune, agresiune (războiul cu Georgia e proaspăt) și intimidare directă sau indirectă.

Fixismul istoric rus are două consecințe imediate. Pe de o parte, imobilismul ipocrit al Rusiei rămîne un pericol. Nu numai în accepția clasică sau, altfel spus, nu numai ca amenințare militară. Acest soi de presiune e, mai degrabă, o carte valabilă în raporturile cu statele mici. În raporturile la nivel superior, pericolul militar rus e, aproape exclusiv, o ipoteză, nu o realitate imediată. Adevăratul pericol vine din capacitatea Rusiei de a bloca desfășurarea politică a Europei Unite. Centrul franco-german e, în parte, dacă nu cu totul, absorbit de mișcările politice ruse. În aceași măsură, vocea politică a Europei devine un semiton al accentului rus. Europa e, în suficientă măsură, vinovată de propria lipsă de profil dar proiecția rusă face tot ce e posibil pentru a fixa această deficiență.

În al doilea rînd, întîrzierea Rusiei în postură de mare putere nereformată e un pericol pentru Rusia însăși. Exportul de petrol și gaze nu e o bază serioasă pentru modernizarea internă. Mareea de cash care se întoarce în țară e canalizată spre centre de putere și persoane care n-au nici un proiect sau au numai proiecte greșite pentru statul rus. Politic, civil și economic, Rusia e, pur și simplu, un colos ancorat în decorul anilor de stagnare (1970-80). Întîrzierea istorică în care persistă Rusia se acumulează și va produce efecte, cu atît mai mult cu cît China și India au prins trenuri de dezvoltare agresivă și vor trimite, comparativ, Rusia într-o epocă de înapoiere încă mai acută.

Întrebarea Cui i-e frică de Rusia? devine, astfel, o problemă eurasiatică net diferită de vechea teamă de forța miltară. Cui i-e frică de Rusia? începe să semene cu un amestec de îngrijorare și disperare definit mai bine de cuvintele Ce ne facem cu Rusia?

Negocierile pentru formarea unei majorități vor reuși sau nu dar asta nu înseamnă că lecțiile rămase în urma alegerilor din 28 noiembrie au fost înțelese pînă la capăt. Asta, cu atît mai mult cu cît alegerile din Moldova au reluat și transmis, în termeni identici, un mesaj lansat de alegerile prezidențiale încheiate acum un an în România. Conținutul: apariția diasporei.

Pe scurt, atît alegerile din Moldova cît și alegerile din România au fost marcate și decise de votul cetățenilor români și moldoveni din afara țării de origine. Cîteva mii de voturi exprimte de românii din Europa Occidentală și Statele Unite au cîntărit enorm în alegerea Președintelui României. În cazul Moldovei, votul din străinătate a adus Alianței pro-Europa mandate vitale și, în orice caz, a împiedicat o alunecare spre comunism.

Votul diasporei e un fenomen nou, cristalizat în ultimii cîțiva ani, odată cu migrația masivă a forței de muncă românețti și moldovenești spre Occident. După o perioadă scurtă de adaptare, sute de mii de cetățeni români și moldoveni, au revenit la problemele țărilor lor, au înțeles că sînt o forță politică reală și au început să se manifeste foarte activ. În cazul cetățenilor români, fenomenul s-a stabilizat. În cazul cetățenilor moldoveni el parcurge, încă, perioada de creștere, așa cum au dovedit-o cozile la secțiile de votare și caravanele de autobuze care au adus alegători din țările vecine, la centrele de vot din cîteva state occidentale (Belgia a fost un exemplu foarte vizibil).

Trăsăturile votului din diaspora sînt, din nou, identice, în cazul românesc și în cazul moldovenesc. Cetățenii din disapora votează într-o proporție zdrobitoare (cel puțin 7-1) pentru partidele și candidații reformatori și resping categoric partidele și candidații legați direct sau indirect de istoria comunistă a țărilor lor.

Divergența între votul din afara și votul din interiorul țării de origine e atît de mare încît stabilește o frontieră mentală, o linie de demarcație vizbilă și contradictorie. După alegerile românești și moldovenești din 2009 și 2010, a devenit limpede că blocul diasporei funcționează ca o contrapondere și, mai mult, ca presiune a unui corp de avangardă. Cu alte cuvinte, diaspora încearcă să își apropie țara de valorile pe care le-a verificat și asimilat în Occident. Din acest punct de vedere, votul diasporei micșorează distanța altfel greu recuperabilă care separă societățile de baștină de Occidentul european.

Adversarii diasporei se vor plînge mereu că Occidentul ia parte la alegerile din România sau Moldova. Diaspora va putea răspunde întotdeauna că diviziunea Occident-țară de baștină a căzut, odată cu transferul a milioane de cetățeni români și moldoveni în Occident.
Poziția diasporei e cu atît mai vie și mai influentă cu cît datele s-au schimbat dramatic: diaspora zilelor noastre nu mai are nimic în comun cu diaspora istorică a perioadei comuniste. Atunci, diaspora era mult mai redusă, selectă, izolată și nostalgică. Acțiunea ei viza, mai mult, restabilirea unui decor național în țările de adopție. De aici, mulțimea organizațiilor patriotice și culturale ca și importanța tradiției culinare.

Diaspora de astăzi e radical eliberată și modernizată. Noile generații de cetățeni români și moldoveni din occident sînt practic branșați la viața din noua lor casă și la viața pe care au lăsat-o acasă. Esența noii diaspore e contactul activ și pendularea între două spații. Țara de baștină nu dispare ci devine termen de comparație și obiectiv de lucru. Oamenii noii diaspore nu mai pot asista pasiv la mersul treburilor de acasă, pentru că nu mai sînt izolați de casă.
Premizele sînt deja așezate la locul lor.

Diaspora e o realitate politică bine constituită. Introducerea votului electronic sau prin corespondență va amplifica potențialul acestei forțe. Evident, forțele politice încă legate de ordinea comunistă vor tergiversa procesul dar amplificarea votului diasporei e inevitabilă. Transferul de populație spre occident va continua, în condițiile în care criza și decalajele nu vor dispărea pentru o lungă perioadă de timp. Diaspora va cîntări din ce în ce mai mult în balanță și va deveni o forță de neignorat.

În mod paradoxal, resemnarea și oboseala electoratelor de acasă vor fi însoțite de interesul politic sporit al unei diaspore în permanență mobilizată de comparația între realitatea dinamică a noii ei țări și lipsa de evoluție a țărilor de baștină. Evident, în timp, o parte a diasporei se va integra în occident și va pierde ineresul pentru treburile de acasă. Însă cei ce se dizolvă sînt înlocuiți constant de nou veniți care păstrează un nerv politic foarte activ. Așadar, guvernele și partidele care pariază pe o stingere a diasporei ar face bine să se mai gîndească o dată.